În această pagină de jurnal vreau să vă povestesc o experienţă extrem de ciudată care mi s-a întâmplat, care mi-a zguduit echilibrul şi mi-a arătat nişte lucruri profunde şi mi-a deblocat probabil nişte chestii prin interior. În noaptea zilei a 11-a am venit acasă destul de obosit după o zi întreagă de cursuri şi discuţii cu oameni extraordinari. Pe la ora 21, de-abia mai puteam sta treaz, şi am luat decizia foarte proastă de a trage un pui de somn de 30 de minute. M-am simţit super bine, m-am relaxat şi apoi, când m-am trezit, eram într-o stare foarte dubioasă, pentru că era seară, şi totuşi eu abia mă trezisem, şi mă simţeam ca şi cum ar fi dimineaţa. Am meditat apoi 40 de minute, ca în serile trecute, şi apoi m-am uitat la How I Met Your Mother un pic. Pe la ora 12 am hotărât să mă culc de tot şi spre surpriza mea, nu puteam să adorm, lucru care mie nu mi se întâmplat decât de vreo 2 ori în toată viaţa, şi am dormit şi la cort, şi în America cu 2 turci, şi în tot felul de alte locuri şi întotdeauna am putut adormi foarte ok şi paşnic. Mi se părea mie că respir mai greu şi dintr-una într-alta, mintea mea a luat-o razna şi a început să se strezeze, simţind ca o mare ameninţare venind asupra mea din interior. Foarte rapid a început să-mi bată şi inima mai tare şi a trebuit să mă scol din pat şi să umblu prin casă ca să îmi treacă, pentru că aveam impresia că o să dispar! Apoi am mai stat puţin şi iar, dintr-o dată am simţit un fel de groază ca şi cum ar urma să mor. Era clar că nu era o cauză fizică pentru că imediat cum mă ridicam şi mă fâţâiam puţin prin casă dispărea, starea era numai în mintea mea. În ultima vreme am devenit foarte capabil să-mi controlez mintea. De exemplu, mi-am dat seama că şi atunci când este foarte cald, sunt 36 de grade afară şi sunt într-un tramvai încins şi puturos, starea de rău care apare este tot mentală, şi dacă mă concentrez (devin mai atent, practic), ea dispare. Dar în noaptea aceea nu mai mergea nimic, simţeam că mă scufund într-un abis, nu mai ştiam ce să fac. Până la urmă m-a salvat o discuţie cu un prieten coach, care mi-a spus că mă voi relaxa şi mă voi întinde în pat şi mi-a dat o melodie liniştitoare din aceea de reiki, pe care am ascultat-o până pe la ora 3:30 când am avut curajul să închid laptopul şi să adorm. Până atunci însă, oriunde mă întorceam, groaza aceea revenea, şi am avut la un moment dat senzaţia că va trebui să mă las dus în acel abis pentru că nu mai am ce să fac. Ce am înţeles apoi, dar abia a doua zi, a fost că acea frică avea un mesaj pentru mine şi probabil ea nu putea să dispară până când eu nu primeam mesajul.

Nu ştiu dacă acest episod a venit ca urmare a faptului că am meditat timp de 10 zile. Vă recomand oricum să evitaţi să trageţi pui de somn după ora 16 pentru că vă daţi peste cap ritmul biologic şi vă zăpăciţi. Crec că şi asta a contribuit, pentru mine. Oricum, probabil că mulţi oameni vor spune acum când au citit asta, că “ia uite ce se întâmplă dacă meditezi”, dar eu vă întreb, oare nu se întâmplă să treci prin experineţe înfricăşătoare şi dacă nu meditezi? Oare nu vom trece toţi printr-o anume experienţă, şi anume aceea a morţii, fie că suntem sau nu pregătiţi pentru asta? Şi vă mai spun şi ce spunea Caroline Myss în lucrarea ei, Energy Anatomy, şi anume că nu a cunoscut pe nimeni care pe calea spirituală să nu fi trecut prin nebunie înainte de a ajunge la o realizare mai profundă. Prin nebunuie înţelegându-se nişte experienţe pe care logica şi ştiinţa de masă nu le pot explica încă.

În seara aceea mi-am dat seama doar de un singur lucru: anume că ceea ce cred eu că sunt “eu”, adică acest corp fizic şi mintea mea, care rezidă în creierul meu fizic şi care este un şir de impulsuri electrice, toate acestea nu sunt SIGURE, nu mă pot baza pe ele, pentru că ele pot să dispară în orice moment. Atâta timp cât mă voi identifica cu acest organism biologic şi cu mintea mea, nu voi scăpa niciodată de frica de moarte şi nici măcar de frica prezentă în viaţă, adică frica de risc, de boală, de zbor… Trebuie în mod foarte important să ajung să aflu în mod conştient că Eu nu sunt acest corp şi nu sunt mintea mea, ci eu sunt ceea ce a existat dintotdeauna, înainte ca acest individ numit Dan să se nască şi eu sunt acel ceva care va exista în continuare când acest organism biologic va muri şi se va dizolva în pământ. Acela cred că este Sinele meu, precum şi Sinele tău, acela este Sinele punct.

Ceea ce am povestit până acum nu înseamnă că am avut o experienţă precum cea pe care o descrie Eckart Tolle la începutul cărţii Puterea Prezentului. Sau poate că aş fi putut să o am, dacă nu m-aş fi speriat şi dacă, în loc să încerc să scap de acea frică, aş fi intrat mai adânc în ea. Dar am preferat să o fac să dispară. A doua zi însă am început să înţeleg ce mi s-a întâmplat şi am început să ascult satsang-uri în care se vorbeşte despre asta. Am regăsit şi am înţeles abia acum despre ce vorbeşte Gangaji într-un interviu în care povestea că în tienreţe, avea o tulburare psihică şi simţea că începe să dispară, dar mult mai sever decât ceea ce mi se întâmpla mie, şi că a reuşit să se vindece abia atunci când, îm meditaţie, a reuşit să rămână nemişcată chiar în timp ce tercea prin această experienţă şi, în loc să se sperie, a integrat-o. Interviul, ca orice moment petrecut cu Gangaji, este o comoară pe care vă invit să o ascultaţi un pic mai jos. Apoi, am descoperit un satsang cu Mooji, un jamaican despre care nu am citit mare lucru, dar care mie îmi transmite o stare aproape la fel de autentică precum ceilalţi maeştrii iluminaţi şi ceea ce spune mi se pare deosebit de ajutător. El vorbea cu o femeie care avea ast şi îl ruga să o ajute, pentru că atunci când surveneau crizele, ea se panica şi se identifica din nou cu corpul fizic, temându-se că dacă nu va putea respira va muri. Mooji a povestit atunci o întâmplare la fel de îngrozitoare din viaţa lui şi cum, chiar şi în astfel de momente, când crezi că eşti la câteva secunde departe de moartea corpului fizic, poţi să rămâi nemişcat şi neafectat. El a citat apoi pe Ramana Maharshi, care spunea “I let the personality take its course. I remain AS I AM.” Prin personalitate se referea la corp şi minte, procesele mentale şi biologice, practic – toate aceste lucruri care noi NU suntem, noi fiind conştiinţa în interiorul căreia aceste lucruri au luat naştere şi în interiorul căreia viaţa şi moartea înseşi se petrec, conştiinţa rămânând “aşa cum este”. I remain as I am.

Spuneam că această întâmplare m-a lăsat un pic zguduit, dar şi un pic mai înţelept şi mi-a deschis anume porţi. De 3 zile am re-început să practic Chi Kung-ul şi Surâsul Interior şi acum pot spune fără echivoc că simt energia şi mă simt extraordinar de bine după ce practic o tehnică simplă câteva minute. Prietenii mei care mai fac Reiki sau altceva vor râde de minte, eu cel care îi băteam la cap că “nu simt! nu simt!”. Acum pur şi simplu am simţit nevoia să re-încep să practic Chi Kung. Am făcut câteva mişcări simple de aducere a energiei de sus prin tot corpul, şi apoi mi-am văzut de treabă. Apoi am făcut o tehnică de încărcare a centrilor energetici şi mi-am dat seama că mă simt super plin de energie, ca şi cum m-aş fi sculat după 8 ore de somn dormite de la 11 la 7. Fiecare gură de aer părea de 10 ori mai sănătoasă decât aerul curat de la munte. Apoi am practicat în tramvai, când aveam o stare mai naşpa, o tehnică numită Surâsul Interior, pe care am învăţat-o cu Costin Vasile, profesorul cu care am început să studiez Chi Kung. Este o tehnică din sistemul Universal Healing Tao. La fel, în timp ce îmi imaginam energia vindecând fiecare organ (inima, plămânii, ficatul, splina, rinichii…), mi-am dat seama că nu mă mai simt ca în tramvai pe 30 de grade, ci mă simt super bine. Am să mai scriu despre asta.

Ca să fie clar, Chi Kung-ul, sănătatea şi chiar starea de bine fizic nu are absolut nicio legătură cu ceea ce urmăresc eu în meditaţie, dar totuşi uite că meditaţia Zen, pură, fără tehnică, duce chiar şi către astfel de realizări. Cred că se întâmplă aşa pentru că meditaţia te reconectează cu Sursa, şi prin aceasta, te reîntregeşte. Mie mi se pare cea mai vindecătoare. Deşi nu sunt acest corp, mă reflect în el, aşa că de ce să nu se simtă şi el un pic mai bine?

Îmi place să văd atât de mulţi oameni practicând introspecţia în zilele noastre. Este foarte bine şi pentru această planetă, pe care numai aşa o putem vindeca. Dacă înţelegi cine eşti, atunci apare compasiunea. Adevărata compasiune înseamnă a fi una cu toţi ceilalţi (nu a crede acest lucru în mod intelectual), iar atunci când ştii cine eşti, nu mai eşti separat de nimeni, deci cum ai mai putea să urăşti sau să sapi pe cineva?

Iar mai departe, dacă aţi rezistat până aici, vă recomand 3 comori ordinare, 3 videoclipuri care vorbesc acelei părţi din voi care e singurul lucru real şi etern, Sinele.

Un interviu cu Gangaji.

Mooji despre astm şi cum să rămâi neafectat în momente de panică

Şi Dolano, despre oamenii care au nevoie să simtă gelozie, agitaţie ca să simtă că trăiesc.

Related posts:

1. Meditaţia: primele 5 zile
2. Meditaţia pasivă – unealta maestrului
3. Maestrul Zen care îţi taie capul şi de ce vreau eu sa ajung în Puna, India

Aceste 5 zile am meditat aşa cum mi-am propus. Am început să observ din ce în ce mai multe minute în care mintea este în repaus şi cât de frumos este acest lucru. De asemenea, acum pot spune fără echivoc că observ o stare de calm şi de concentrare mult mai mare în tot restul zilei, mă simt detaşat şi viu în acelaşi timp şi simt un echilibru emoţional mai mare decât înainte, care vine nu din abilitatea de a îmi controla gândurile, ci datorită unui început de conştientizare a faptului că eu nu sunt gândurile mele. De asemenea, astăzi m-am bucurat mult de lucrurile simple, de soare, de un tufiş… Iar aseară a fost foarte interesant pentru că am început să contemplez întrebarea “cine sunt eu?”, dincolo de minte, de gânduri… Practic, cine eşte cel care este conştient de faptul că există gânduri? În conştiinţa cui apar aceste gânduri? Iar atunci când nu mai sunt gânduri, de exemplu în somnul profund, fără vise, cine sunt eu atunci? Devin eu inexistent până când mă trezesc şi apar din nou gânduri, şi atunci eu exist din nou? Sau exist cumva în permanenţă, fie că sunt acum gânduri, fie că nu sunt?

De asemenea, un alt efect secundar şi necăutat este că în a 7-a zi, imediat cum am început meditaţia, fără niciun efort, mi-au venit în minte o grămadă de metafore despre ce face un coach, metafore pe care le pot folosi atunci când cineva nu înţelege cum e posibil ca un coach să ajute pe cineva despre viaţaşi situaţia căruia nu ştie nimic.

Ca urmare a meditaţiei, mă simt mai calm, mai atent, mai relaxat şi chiar am început să comunic într-un mod mult mai plăcut pentru mine şi mult mai puţin agitat decât înainte.

Jurnalul meu personal despre meditaţie, pe care îl voi publica odată la 5 zile, este mai ales pentru mine, dar şi pentru voi, ca să vedeţi că şi un om de la oraş, din Bucureşti, care face şi NLP şi este şi web designer şi are o viaţă cât se poate de modernă poate pune în aplicare unealta maeştrilor, meditaţia Zen, şi poate investiga un pic ce este dincolo de minte, dincolo de orice concept, dincolo de dualitate, de spaţiu şi de timp. Nu ştiu dacă vă ajută cu ceva ce scriu eu pe aici, dar poate este interesant. Ceea ce vă va ajuta cu siguranţă însă, este ceea ce urmează.

Mă bucur că de acum încolo reîncep să menţionez şi alţi oameni, pentru că aici chiar vreau să includ nişte videoclipuri cu cea mai puternică influenţă din viaţa mea de până acum, o maestră Zen de secol 21, a cărei abordare rebelă şi radicală este ceva cu totul unic şi puţin cunoscut. Imporant nu este să citeşti “despre” meditaţie ci să te aşezi jos şi să o faci. Ceea ce contează este conectarea cu maestrul interior, cu sinele suprem. Dar tocmai de aceea vreau să vă prezint o fiinţă iluminată care nu mai vorbeşte din perspectiva ei de persoană, ci din acea realizare a naturii divine şi eterne pe care a avut-o. Dacă veţi putea astfel să să simţiţi în vocea ei adevărul care vine de dincolo de cuvinte, atunci sunteţi foarte norocoşi.

Satsang-uri întregi găsiţi la friendsofdolano.org.

Related posts:

1. Meditaţia pasivă – unealta maestrului
2. Meditaţia: primele 5 zile
3. Cand nu mai ştii ce să faci, nu face nimic: meditaţia Zen

Ieri a fost ultima zi din proba mea de 30 de zile în care n-am vorbit neîntrebat despre alţi profesori, maeştrii şi experţi, ci m-am limitat la experienţa mea în discuţiile mele cu prietenii, cu excepţia cazurilor când am fost întrebat detalii sau mi s-au cerut recomandări. Am folosit tot ce am învăţat, m-am inspirat din nenumărate surse, dar nu am mai încercat să aduc în discuţie autoritatea altora pentru a susţine argumentele mele, nu am mai încercat să stârnesc interesul nimănui pentru un anumit autor, o anumită şcoală de idei sau un anumit program.

Am văzut că mulţi oameni au comentat referitor la articolul meu de la începutul acestei probe, exprimându-şi susţinerea faţă de mine şi faţă de iniţiativele mele în care am promovat anumiţi oameni şi sfaturile lor de calitate. Dar interesant este că tocmai când am încetat să mai vorbesc despre ei, am primit mai multe comentarii decât la toate celelalte articole de pe întregul blog, articole în care chiar vorbeam despre nişte concepte interesante şi despre oamenii de la care le-am învăţat. Probabil că oamenilor li s-a părut interesant, dar asta nu i-a îndemnat să interacţioneze cu mine, autorul acelor articole, în mod direct.

Am început această probă pentru cu un singur scop, şi anume acela de a vedea care vor fi consecinţele unei luni întregi de abţinere de la lăudarea altora, asupra interacţiunilor mele cu ceilalţi. Rezultatele sunt clare: am primit mai multă atenţie, mai multe întrebări, mi-am structurat mai bine discursul şi exprimarea şi m-am concentrat mai mult asupra experienţei mele, punând în aplicare conceptele pe care le-am învăţat. De asemenea, am reuşit să promovez şi alţi oameni mai eficient decât înainte, atunci când am fost întrebat de către prieteni, când ei mi-au cerut din proprie iniţiativă recomandări. Au venit mai mulţi oameni la cursul de Tai Ji şi mulţi m-au întrebat despre ce este vorba, fără să fac nimic pentru a le atrage atenţia. De asemenea, oamenii m-au întrebat de diferite cărţi, despre experienţele mele cu meditaţia şi alte asemenea lucruri, a fost foarte interesant.

Ce am să fac de acum încolo? Am să încep să vorbesc liber despre orice persoane pe care vreau să le citez sau să le menţionez în discuţii, dar sper că am să o fac mult mai inteligent şi la momentul potrivit, şi am să vorbesc din experienţa mea mai mult decât înainte, experienţă care o să devină şi ea din ce în ce mai bogată.

Related posts:

1. Test: 30 de zile in care nu laud alţi oameni neîntrebat
2. Tu de la ce fel de oameni înveţi mai bine?
3. Experimentul de miliarde a manifestat peste 3600 de RON pentru 5 oameni

Deja s-au scurs primele 5 zile. Nu, nu s-a comprimat timpul, dar am publicat articolul de ieri după ce începusem. Practic, lucram la el de câteva zile, şi l-am terminat abia ieri. Astăzi am deja pagina de “jurnal” pentru primele 5 zile, de miercuri 14 iulie până duminică 18 iulie.

Cum a decurs meditaţia

Ziua 1
Aş putea spune că am fost într-o stare desăvârşită de meditaţie dacă acum aş scrie pur şi simplu “nimic nu s-a întâmplat”. Dar primele 5 zile au fost un pic mai dificile, aşa că s-au întâmplat diverse lucruri. În prima zi totuşi, meditaţia mi-a prins foarte bine. Nu mi-a venit sa ma uit la ceas decât abia după vreo 12 minute. Am constatat că atunci când meditez, după un timp nu-mi mai doresc să fac ceea ce făceam înainte (dacă mă jucam, dacă mă uitam la un film). Mi-e greu să mă aşez jos şi să încep, dar odată ce încep nu mai vreau să mă opresc, decât după ce trece un timp destul de lung. Meditaţia este o dependenţă bună.

Am avut foarte multe ganduri dar le-am lasat in pace. Mi-au venit foarte multe idei bune, referitor la aproape toate problemele care m-au preocupat recent. E incredibil cate raspunsuri pot sa iti vina cand incetezi sa le cauti. Acest concept mi se parea un pic cliseu si chair si acum ma simt ciudat scriind aceste cuvinte, dar atunci cand chiar stai jos si faci asta, este cu totul altceva decat cand te gandesti la concept. Mi-am permis sa ma ridic, sa beau apa, sa ma uit la ceas, dar mi-a fost foarte usor si nu am simtit nevoia sa ma opresc. M-am oprit insa dupa fix 40 de minute dupa cronometru, iar dupa aceea am fost mult mai calm decat as fi fost in mod normal.

Ziua 2
După o zi destul de agitată şi o masă copioasă, nu eram în cea mai bună formă. Deşi în meditaţie corpul fizic nu mai contează, totuşi uneori te poate influenţa puţin. La un moment dat am stat pe canapea întins, pentru că abia mai puteam sta în fund. Observam cum imi veneau ganduri si imagini de la laser tag, ma vedam umbland prin labirint şi mă gândeam la ce s-a întâmplat. Pe masura ce m-am linistit, imi doream sa ma culc. De multe ori meditatia ma indeamna sa fac ceea ce imi trebuie, daca sunt obosit – sa dorm.

Nu este niciun lucru care-mi aduce mai multa bucurie, liniste si satisfactie ca momentele in care ma opresc din orice activitate mentala si pur si simplu stau nemiscat. Atunci cand gandurile nebunesti se potolesc, cand praful se aseaza, cand valurile se linistesc, cand rotitele se opresc, atunci gasesc pacea interioara si bucuria, esenta fiintei.

Imi aduc aminte de conferinta Quantum Zen unde un om din public i-a adresat urmatoarea intrebare maestrului
“Este afirmatia urmatoare adevarată? (o pauză retorică)
Care afirmatie? (întrebă nedumerit maestrul)
Urmatoarea: toata cunoasterea incepe atunci cand mintea se opreşte.”
Maestrul i-a raspuns intr-un mod pertinent si simplu, in stilul traditional Zen, spunandu-i ca daca el si-ar opri in acel moment mintea, nu ar mai putea intelege intrebarea si nu ar mai putea sa-i dea un raspuns. Prin urmare, si mintea are utilitatea ei. Dar meditatia adevarata presupune a nu folosi mintea, pentru a descoperi ceea ce este dincolo de minte. Îmi vine să râd de fiecare dată când îmi amintesc de întrebarea pusă de el, însă într-un fel chiar aşa simt şi eu: că totul începe atunci când orice activitate mentală se opreşte. Osho spunea ceva foarte frumos: “When you are no more, than you are.”

Nu este nevoie să ne luptăm cu gândurile pentru a le face să se oprească, totul este să nu participăm activ la dialogul interior, la procesul de gândire. O altă metaforă superbă referitoare la felul în care gândurile apar şi se liniştesc de la sine fără să intervenim am auzit-o la Michael Neill (autorul emisiunii Supercoach de pe Hay House Radio), care compara mintea cu un glob din acela plin cu apă şi cu steluţe şi praf şi tot felul de chestii, pe care îl scuturi sau îl agiţi pentru a face că tot ce are în el să înceapă să se învârtă. Dacă ai vrea ca praful acela să se liniştească, nu ai încerca să te lupţi cu globul, să îl scuturi şi mai tare. Pur şi simplu, ai înceta să mai agiţi globul, iar praful s-ar aşeza de la sine mult mai uşor decât dacă ai încerca să faci ca fiecare firicel de praf să se aşeze la locul lui.

Ziua 3
Mi-a fost mai uşor, dar mă tot durea gâtul (o problemă constantă pentru mine, pe care am rezolvat-o miraculos acum 2 zile, şi o să vă spun cum). M-am fâţâit mult şi pentru că eram destul de obosit, pe la sfârşit am stat câteva minute întins în pat deşi meditaţia nu mi se pare prea eficientă în felul ăsta. Este ciudat, dar dacă stau la calculator sau mă uit la un film, nu simt oboseala, însă atunci când mintea se opreşte, sau măcar se potoleşte un pic, devin mai conştient de corpul meu şi dacă eram obosit, încep să simt lucrul ăsta. Cred că meditaţia ar fi un remediu foarte bun pentru cei care nu pot să doarmă sau nu vor să se culce la timp.

Ziua 4
Astazi a fost mult mai usor decât datile trecute, nu m-a mai deranjat nimic fizic.
Dupa ce am venit acasa, pe la 22, am început sa fac alte chestii la calculator, sa ma joc, si abia pe la 23:20 mi-am dat seama ca “bai, tre sa meditez 40 de minute!”, asa ca nu eram chiar nerabdator sa o fac, si am început într-un mod diferit în sensul ca am pus sa cânte Gayatri Mantra cântata de Deva Premal si apoi Om Mani Padme Om si Moola Mantra, si le-am lasat sa cânte timp de vreo 30 de minute. În timpul asta, tot îmi veneau fel si fel de gânduri, multe din ele referitoare la ce o sa scriu aici pentru voi. Observ ca faptul ca tin acest jurnal online ma saboteaza un pic în sensul ca, orice se întâmpla în meditatie, îmi vine imediat gândul ca voi scrie aici acel lucru. Cu toate astea, însa, ma voi bucura cel mai mult atunci când voi putea sa scriu: Nimic nu s-a întâmplat. Când o sa scriu asta, atunci înseamna ca am meditat cu adevarat. În orice caz, astazi gândurile au fost mult mai putin navalnice. În primele 20 de minute ele tot apareau se agitau, însa dupa un timp, mi-am dat seama cum ele au început sa fie din ce în ce mai tacute, si am început sa aud mantrele. Atunci mi s-a parut amuzant faptul ca, desi meditam practic cu muzica, nu auzeam muzica din cauza gândurilor. Dupa un timp am început sa aud doar muzica, iar dupa înca ceva timp, am închis muzica si a fost cel mai bine. Atunci am început sa fiu constient de un fel de avatar al meu dar un pic mai mare, cu un cap mai înalt decât mine, care statea neclintit si se uita drept înainte cu o privire hotarâta de tigru. Mi-am dat seama ca acest “eu” nu este tulburat de nimic si ca el este acolo pentru mine orice s-ar întâmpla si oricât de nehotarât sau de stresat as fi eu din cauza circumstantelor exterioare. Am încercat sa ma identific cu acesta, si am simtit cum întregul corp devine parca mai puternic, am putut sa stau mai drept si am simtit cum cineva ma trage de moţ în sus (toti profesorii de Chi Kung îti spun ca trebuie sa ai coloana dreapta si sa simti ca “cineva te trage de moţ în sus”). Am decis atunci sa ma concentrez asupra chakrelor si sa le activez cu energia acestui avatar, si pot spune ca a fost o experienta interesanta. Ultimele 10 minute au trecut aproape fara sa-mi dau seama, si am încheiat meditatia dupa 42 de minute de data asta.

Ziua 5
Am meditat doar 20 de minute pentru ca muream de somn, si a fost ok. Am decis să recuperez în ziua următoare.

Echilibrul emoţional

Nu pot spune că simt o mare diferenţă în ceea ce priveşte echilbrul meu în timpul zilei, dar cred că asta se întâmplă mai ales pentru că am făcut mereu altceva, nu m-am confruntat cu acelaşi gen de situaţii, caz în care cred că m-aş fi descurcat mai bine. Practic, zilele astea am făcut ordine (masivă) în toată casa, mi-am pus în ordine toate treburile, făcut nişte progrese majore în câteva zone ale vieţii mele, m-am întâlnit cu oameni, dar nu au fost foarte multe situaţii de interacţiune cu oameni, mai ales situaţii problematice în care stăpânirea de sine să intre în joc.

Related posts:

1. Meditaţia pasivă – unealta maestrului
2. O experienţă ciudată care mi-a întrerupt experimentul cu meditaţia
3. Test: 30 de zile in care nu laud alţi oameni neîntrebat

Ai simţit vreodată că te zbaţi în zadar să rezolvi o problemă şi posibilităţile par extrem de limitate, ca şi cum ai fi prins într-un joc în care e imposibil să câştigi, sau ca şi cum ai fi un pion singuratic pe o tablă de şah înconjurat de piese adverse mai puternice, cărora nu le poţi face faţă? Aşa poate părea viaţa – ca o luptă continuă, dar numai atunci când eşti înţepenit în perspectiva limitată a omului obişnuit, care se consideră separat de toţi ceilalţi oameni, un organism biologic într-o lume complexă care nu este sub controlul lui. Aceasta este aşa-numita viziune greşită, dualistă. Cu alte cuvinte, de o parte eşti tu iar de cealaltă parte este restul lumii. Există unele lucruri care sunt sub controlul tău, şi altele asupra cărora nu ai niciun control. Acest lucru poate fi adevărat din puctul de vedere al individului care crezi că eşti “tu”. Acel organism biologic prin ochii căruia vezi lumea, crezi că acela eşti “tu”. Dar eu nu cred că acela este cine eşti tu, aşa cum nu cred că EU sunt acest organism care scrie aceste rânduri pe laptop. Acest corp este doar o unealtă pentru mine, ca şi acest laptop. Dar identificarea cu forma noastră finită, ideea că suntem “cineva”, un individ, aceasta este perspectiva care a dat naştere luptei pentru supravieţuire, persecuţiilor religioase, războaielor, geloziei şi tuturor conflictelor dintre oameni. Nu ştiu voi, dar eu m-am săturat să fiu prins în acest joc de-a şoarecele şi pisica, în această competiţie în care există învingători şi învinşi, prădători şi victime, şi în care existenţa îmi este ameninţată pentru că la un moment dat există moartea fizică.

Prin urmare mi-am propus să mă înscriu pe autostrada care duce către eliberare, care, din punctul meu de vedere, este meditaţia Zen. Aveam tendinţa să explic ce este meditaţia şi ce face ea, dar am decis să scriu totul strict din perspectiva mea – cum anume meditez eu. Mai am un articol scris despre meditaţie, dar pe acela l-am scris pe un ton mai informativ, pentru cei care nu sunt atât de familiar cu acel subiect. În acest articol însă, totul se referă la experienţa mea, pentru că am decis să fac un nou test de 30 de zile în care voi medita timp de 40 de minute pe zi. Mă voi abţine să fac referire la orice fel de maeştrii de la care am învăţat sau care m-au inspirat, pentru că până pe data de 23 iulie, nu vreau să vă mai recomand să citiţi nimic sau să mergeţi la nimeni, veţi citi numai opinile mele şi articole scrise din experienţa mea, pentru că încă nu s-a terminat celălalt test de 30 de zile în care nu laud alţi oameni. Vă recomand să mergeţi doar într-un singur loc, dacă vreţi, şi anume înăuntrul vostru, fie printr-o meditaţie ca cea pe care o fac eu, fie printr-o alta cum vreţi voi.

Am să încep prin a exprima întâi forma mea personală de spiritualitate prin câteva metafore care mi-au venit în minte ieri, în timpul meditaţiei, metafore referitoare la relatia dintre eul nostru limitat şi Sinele suprem, adevărata noastră identitate.

Gândiţi-vă că ati juca sah si dintr-o data ati incepe sa va identificati cu unul dintre pionii de pe tabla de sah. Ati uita cu alte cuvinte ca sunteti voi insiva, jucatorul care muta piesele, care ia deciziile, si ati incepe sa va credeti un pion. Ati fi pe tabla de sah, care este limitata, bi-dimensionala si are un numar finit de posibilitati, si nici macar vointa proprie nu aveti, ci o mana invizibila pare sa va controleze destinul. Asa traim noi toti viata asta. Acum imaginati-va ca voi, pionul, va amintiti brusc ca nu sunteti pionul, ci sunteti jucatorul de sah, cel care vede tabla de sus si care muta piesele. Brusc, sunteti intr-un spatiu tri-dimensional si posibilitatile voastre depasesc cu mult cele 64 de patratele ale tablei de sah. In plus, nu numai ca nu sunteti piesele de pe tabla de sah, dar odata ce jocul s-a terminat, puteti sa aruncati toate piesele intr-o punga si sa nu va mai pese de joc. Puteti sa va duceti sa va vedeti de treaba. Daca ati fi ramas identificati cu pionul, atunci sfarsitul partidei de sah ar fi insemnat moartea, trecerea in nefiinta, in abis. Dar din fericire, v-ati adus aminte la timp ca nu sunteti acel pion, ci sunteti ceva mult, muuuult mai complex. De aceea, cred ca e bine sa ne trezim inainte ca acest corp sa moara. Daca atunci cand mori, aceasta minte a ta nu este eliberata, cum spunea si Dolano, I can only say “good luck!” :)

O alta metafora este cea cu valurile si oceanul, pe care-mi amintesc ca ne-a spus-o si trainerul de la NLP, dar in alt context – cel al relatiilor cu altii. Gandeste-te ca tu esti un val mare si smecher care se tot umfla si devine din ce in ce mai mare si mai fioros, si la un moment dat, un alt val incepe sa se formeze inaintea ta, care incepe sa ia din apa care te formeaza pe tine. Probabil ca vei incepe sa te certi cu el si sa-i zici “da-te ma la o parte, nu vezi că abia mă făceam şi eu mare şi urma să mă prăvălesc furtunos?” Dar ce s-ar întâmpla dacă amândoi v-aţi da seama că nu sunteţi valurile, ci sunteţi Oceanul ? Aţi mai vrea să vă certaţi între voi?

Prima metaforă care mi-a venit a fost însă cea a calculatorului şi a programelor din el. Practic, astăzi gândurile se ridicau şi se terminau la fel ca barele de la Winamp atunci când asculţi muzică, şi ai acele mici mare care se ridică de fiecare dată când este o bătaie mai puternică de muzică, după care se prăbuşesc de unde au venit. Acestea sunt gândurile, dar noi de obicei credem că noi suntem gândurile noastre, sau suma gândurilor noastre. Sau mintea care gândeşte aceste gânduri, adică în acest caz Winamp-ul care produce acele bare. Dar dacă ne-am da seama că noi suntem de fapt muzica ce determină cum se produc acele bare? Sau dacă ne-am da seama că noi suntem Windows-ul înăuntrul căruia rulează Winamp-ul, precum şi alte programe? Dacă ne-am da seama că suntem calculatorul, cu tot ce are în el, atât hardware, cât şi software? Şi dacă, în final, ne-am da seama că nu suntem nici calculatorul, ci suntem persoana care lucrează la calculator şi care vede ce este pe ecran – cu alte cuvinte observatorul, Văzătorul?

Problema cu toate aceste exemple este insa faptul ca cine esti in final este tot ceva finit (jucatorul de sah este doar un om in intregul univers; Oceanul este doar o mica parte din planeta Terra care este doar una din miliardele de planete din univers…). Dar cine eşti tu cu adevărat este ceva infinit de complex şi incomprehensibil pentru mintea raţională şi pentru logica noastră. Însă totuşi, aşa cum ne spun marii înţelepţi, mintea noastră umană este cea mai dezvoltată, şi ea poate ajunge să cunoască adevărata noastră natură, de aceea există iluminarea. Mintea nu poate să înţeleagă, dar poate să cunoască şi să devină una cu adevărata noastră natură. Atunci, mintea este eliberată şi devine un instrument al perfecţiunii, al Sursei.

Unealta maestrului: meditaţia

Pentru mine meditaţia adevărată, nu mult diferită de meditaţia Zen, înseamnă pur şi simplu să “stai jos”. Practic, tot ce trebuie să faci este să stai jos, preferabil cu coloana cât de cât dreaptă şi să nu faci nimic. Nu trebuie să îţi controlezi gândurile, nu trebuie să încerci să îţi linişteşti mintea, nu trebuie să te concentrezi asupra respiraţiei (deşi poţi să faci lucrul ăsta), nu trebuie să murmuri silabele sfinte – tot ce trebuie să faci este să rămâi în repaus şi să fii martorul gândurilor şi al trăirilor tale, fără să intervii. Eu nu am reuşit niciodată să meditez stând întins, cuma starea de meditaţie mi se pare greu de atins când stai în pat, plus că rişti să adormi. Dar mai mult de atât, eu n-aş face nimic.

Meditaţia mi se pare cea mai de încredere unealtă. Nimeni nu intervine, nimeni nu-ţi spune ce să faci. Cum să nu ai încrere în acest lucru? Nu analiza, nu gândi, nu încerca să nu gândeşti, nu urmări respiraţia – nu face nimic. Fii observatorul. Aceasta este meditaţia pentru mine. Uneori îmi vin o grămadă de gânduri dar e suficient dacă le ignor. După un timp ele încep să apară şi să dispară singure de unde au venit. Aceasta este meditaţia pasivă. Eu am practicat mai multe meditaţii active, vindecătoare, precum Surâsul interior şi meditaţia de activare a orbitei microcosmice, care se bazează pe principiile Chi Kung şi ale medicinei tradiţionale chineze, şi sunt foarte bune pentru cultivarea sănătăţii şi a echilibrului emoţional. Am auzit că multor oameni le e greu să mediteze fără a avea un focus, un obiect de concentrare sau o vizalizare, ceva care să le ocupe mintea. Puteţi citi şi ce am scris în lucrarea despre Yoga, cu meditaţiile acelea senzaţionale care dau practicantului puterea de a pătrunde însăşi esenţa obiectului meditaţiei. Dar toate aceste practici sunt pentru minte şi corp, pentru corpul energetic eventual. Dar un corp, chiar şi energetic, înseamnă tot identitate, înseamnă separaţie, înseamnă un eu care are energie şi care vibrează şi străluceşte şi face şi drege. Meditaţia pasivă îţi arată în direcţia Sinelui tău, îţi arată înspre cine eşti.

Timp de 30 de zile, mi-am propus să meditez în fiecare zi timp de 40 de minute. După fiecare 5 zile am să postez o pagină de jurnal în care am să povestesc impresii şi eventual ce s-a întâmplat în timpul meditaţiei, precum şi felul în care s-a transformat experienţa vieţii pentru mine în restul timpului, când îmi văd de treabă.

Ca să fie clar, eu nu cred că prin meditaţie poţi ajunge să cunoşti cine eşti, nu cred că este suficient. Cred că avem nevoie de ajutor şi din fericire, acest ajutor există. Dar cred că prin meditaţie putem ajunge să întrezărim cine suntem, dincolo de minte, corp şi personalitate, dincolo de procesele noastre de gândire. Ceea ce întrezărim în meditaţie, nu cred că este cine suntem, ci este reflecţia a cine suntem. Dar este un început, şi îmi doresc să înţeleg mesajul meditaţiei. Poate că unii dintre voi aţi descoperit că lucrurile stau altfel, sau cel puţin aveţi o altă viziune, pe care puteţi să mi-o spuneţi. Eu îmi propun să văd ce îmi spune liniştea acum.

Deja au trecut primele 5 zile în care am meditat aşa cum mi-am propus, câte 40 de minute, şi am să scriu în curând despre ele.

Related posts:

1. Cum să faci ordine în mod inteligent
2. Nu te feri de succes atunci cand e prea usor
3. Aruncă balastul care te ţine în loc: Cum să faci curăţenie în viaţa ta

Pentru cei care nu aţi urmărit evoluţia Experimentului de miliarde, eu şi cu încă 4 oameni am reuşit să atragem în viaţa noastră peste 3600 RON folosind legea atracţiei vibraţionale. Cu alte cuvinte, timp de 1 minut pe zi, ne-am pus într-o stare de bună dispoziţie şi optimism şi ne-am concentrat asupra intenţiei:

“Într-o manieră uşoară şi relaxată, într-un mod sănătos şi pozitiv, la timpul potrivit, pentru binele suprem al tutoror, intenţionez ca 1 miliard de lei să vină în viaţa mea şi a celorlalţi care au această intenţie.”

Fără a munci pentru aceşti bani, fără a investi bani pentru a primi o dobândă, fără a cumpăra şi vinde produse, noi am reuşit să atragem nişte coincidenţe fericite şi nişte oameni generoşi care ne-au întins pe tavă aceşti bani, întrucât noi am fost aliniaţi vibraţional cu această stare de abundenţă financiară.

Oamenii au ales să spună doar anumite detalii, pe pagina Poveşti de succes. Veţi vedea că unii dintre noi au fost mai abundenţi decât alţii. În cazul meu a fost vorba în general de chestii mici care s-au acumulat, însă luna viitoare s-ar putea să am mai multe de raportat, pentru că se pare că am fost găsit de către un job de vis, dar încă nu am început să fac bani prin această oportunitate aşa că nu scriu încă despre el.

Aşa cum mă aşteptam, din cei peste 20 de oameni care se înscriseseră la început, numai 4 au mai rămas activi, şi cu mine 5. Ceilalţi nu au mai răspuns la mailul meu. Dacă vreţi să vă înscrieţi, să ştiţi că acesta este un experiment public. Înţeleg dacă nu vreţi să vă daţi numele adevărat, înţeleg dacă nu vreţi să publicaţi detalii personale despre modul în care au apărut banii în viaţa voastră, dar mă aştept ca toţi cei care se înscriu de acum înainte să ne spună măcar câteva din coincidenţele fericite care li s-au întâmplat, sau măcar genul de eveniment – cam care a fost ideea, cum au apărut acei bani în viaţa lor ca urmare a folosirii legii atracţiei? Şi dacă vă înscrieţi, după 1 august vreau să răspundeţi la mailul pe care vi-l voi trimite şi să îmi spuneţi suma totală care s-a manifestat pentru voi, ca să putem actualiza totalul. De asemenea, vă rog să completaţi formularul de înscriere în mod corespunzător. Faptul că am acceptat orice fel de înscriere, chiar şi atunci când am primit numai 2 rânduri de genul “îmi place legea atracţiei”, este motivul pentru care trei sferturi din participanţi pur şi simplu au dispărut.

Update 25 iulie 2010: experimentul a fost oprit, din cauza numarului mic de participanţi şi a interesului scăzut al acestora, dar vreau să vă anunţ că am re-declanşat The Million Dollar Experiment pe forumul lui Steve Pavlina. Găsiţi thread-ul aici, dar trebuie să vă înregistraţi ca să puteţi să participaţi la discuţie.

Related posts:

1. Tu de la ce fel de oameni înveţi mai bine?
2. Concluziile după o lună în care n-am lăudat alţi oameni
3. Test: 30 de zile in care nu laud alţi oameni neîntrebat

Primul lucru pe care mi-l aduc aminte legat de Work and Travel în SUA este melodia Disturbia pe care o ascultam în sala de mese a hostel-ului Jazz on the Park în Manhattan, New York, în pen-ultima noapte pe care aveam s-o petrec în America. Era o atmosferă de vis, cel puţin în capul meu. Toate melodiile despre America şi nebunii şi chestii care se întâmplă noaptea, toate filmele şi serialele filmate pe străzile din Manhattan, toate poveştile din Sex and the City, aventurile din Hitch şi toată magia pe care o proiectăm asupra New York-ului nu mai erau un vis, ci erau acolo, la doar câţiva metri distanţă, dincolo de uşa hostelului. Iar înăuntru erau oameni de pe toate colţurile globului. Îmi amintesc cu mare plăcere tot ce am făcut la New York, străzile întunecate din anumite zone, oamenii ciudaţi dintre care mulţi abia dacă vorbeau engleză, metrourile cu grafitti şi sinistre, dar care te duceau acolo unde vroiai să ajungi… contrastul dintre zonele mai sărace şi centrul sclipitor, atmosfera aia extraordinară de viaţă reală, atât de reală încât o tăiai cu cuţitul şi ideea de posibilitate care parcă pluteşte în aerul din New York.

Central Park

Unul din cele mai frumoase lucruri din New York mi se pare Central Park. Pe lângă contrastul între unul din cele mai mari aglomerate şi agitate oraşe şi liniştea parcului cu pajişti imense şi râuri, în Central Park poţi găsi nenumărate chestii diferite, de la piste de biciclete şi terenuri de baseball la concerte de Gospel în aer liber şi paşişti unde poţi să faci Tai Chi. Am intrat în parc in mai multe unghiuri diferite şi tot nu am reuşit să ajung unde îmi propusesem, adică în locul acela unde vedem în filme cum stau toţi oamenii întinşi pe pături sau la picnic, dar am găsit ale zone foarte interesante.

Voi mai reveni la New York în ultimele 2 zile înainte de întoarcere.

Cleveland şi vecinătăţile sale

Când am lucrat în Ohio am stat într-o mică localitate numită Richfield (localizare pe hartă), undeva la o oră distanţă de Cleveland (cu autobuzul). La interviul pentru job ni s-a spus că este la 20 de minute, pentru că atâta făceai cu maşina, pe autostradă. Când am ajuns prima oară şi am văzut că sunt în mijlocul lui nicăieri, am fost cam dezamăgit, însă cu timpul am început să ne dăm seama că există şi posibilităţi. De exemplu, dacă vă uitaţi pe hartă, în dreapta se întinde un imens parc naţional cum n-aţi mai văzut vreodată. Eu mergeam până în localitatea cea mai apropiată, Brecksville, cu un autobuz pe care-l luam o staţie. Pentru asta trebuia să aleg întâi vreo 10 minute prin câmp până la el şi să ajung la fix, pentru că trecea o dată la juma de oră, uneori chiar o oră. Noroc că era punctual.

Însă nu era aşa de rău, pentru că atunci când mergeam la muncă, veneau şi ne luau cu un microbuz chiar din parcarea hotelului. Lucram la un complex din ăla de fast-food-uri şi magazine pe marginea unei autostrăzi şi se numea Great Lakes Travel Plaza. Era o sală mare rotundă cu mese şi pe marginea cercului erau KFC, Burger King, Starbucks şi alte chestii, iar undeva mai departe era un gift shop Travel Mart, unde am lucrat eu o perioadă după ce i-am convins să mă mute de la KFC ca să relaţionez mai mult cu clienţii.

Partea frumoasă era că ne aflam totuşi în apropierea Cleveland-ului, un oraş destul de frumos unde poţi să faci foarte multe lucruri. Este situat pe malul lacului Erie (care este mare cât o… mare), puteai să te plimbi cu vaporaşe, să mergi la Browns Stadium, la Science Museum sau la Rock’n'Roll Hall of Fame, sau să te plimbi prin Tower City care era un mall imens cu hoteluri şi cinematografe şi restaurante, pe unde treceam aproape de fiecare dată când veneam în Cleveland. Oraşul are şi o Little Italy, adică un cartier italienesc cu mâncăruri specifice şi magazine, precum şi multe alte cartiere cu specific aparte.
Mulţi dintre cei cu care am stat nu au avut timp să exploreze Cleveland-ul foarte des, mai ales că unii şi-au luat un job suplimentar ca să câştige mai mulţi bani sau au lucrat ore suplimentare. De multe ori lumea era prea obosită ca să mai facă ceva şi toţi stăteau pe scaune în faţa motelului, spre disperarea mea, care vroiam neapărat să profit la maximum de fiecare zi în sensul de a vizita oraşul. De obicei, când lucram după masa, mă duceam în parc înainte de muncă, iar când lucram dimineaţa, după ce mă întorceam plecam imediat în oraş sau în parc şi apoi în oraş. Nu stăteam deloc. Totuşi nu făceam mare lucru, pur şi simplu îmi plăcea să fiu în centru sau să mă plimb prin mall, era aşa o atmosferă plăcută, cum nu ştiu dacă o să simt vreodată în Bucureşti. Ori mi se părea mie pentru că ştiam că sunt în America, ori chiar era o energie specială în aer. Şi mi se pare puţin probabil ca sentimentul de WOW, am ajuns în America, să ţină timp de 3 luni. Aveam şi un loc preferat, şi anume o grădină chiar pe malul lacului Erie unde veneau pescăruşi şi puteai să stai pe bancă să te uiţi la iahturi şi şalupe care se plimbau. Uneori mă duceam acolo să meditez sau stăteam şi mă uitam în largul lacului. Am fost o dată şi la film, iar în rest, mai profitam când mai vroia cineva să meargă cu mine, şi mergeam şi exploram. O dată am fost la film (la Hancock), care a fost primul film pe care îl vedeam în 1 lună jumate, pentru că nu aveam la început nici laptop şi nici la televizor nu ne uitam. M-am întâlnit şi cu fata pe care am cunoscut-o în avion, iar de vreo 2 ori am fost cu o prietenă la Cleveland State University să asistăm la cursuri de psihologie. Mai mergeam uneori să mâncăm la un restaurant numit The Little Mermaid unde eu îmi luam întotdeauna un somon preparat într-un mod special, cu condimente, şi o salată foarte bună cu nuci şi nişte frunze ciudate.

Mai jos sunt poze cu nişte muzicieni care cântau la restaurantele de pe o stradă centrală, apoi Little Italy unde am fost într-o zi cu o colegă şi apoi stadionul Browns, unde am fost cu o prietenă bună după ce am găsit bilete cu 10 dolari la un tip de stradă şi nici măcar nu eram siguri că sunt valabile. Am avut mari peripeţii la intrarea pe stadion pentru că nu ne lăsau cu ghiozdanele şi nu aveam ce să facem cu ele, dar am reuşit să ne strecurăm şi să pătrundem cu ele.

Din fericire, am avut parte şi de ajutorul unor oameni binevoitori în timpul şederii noastre acolo. Unul era Dannis, administratorul de la ambele hoteluri (Howard Johnson şi Holliday Inn), care ne ajuta cu ce mai aveam nevoie şi ne-a organizat toate petrecerile de la început, a adus muzica şi găratarul şi a cumpărat ce trebuia pentru noi pentru că noi n-aveam voie să compărăm băuturitari, de exemplu, care nici nu se găseau la magazinele normale. Tot ce găseai era diluted vodka, diluted gin etc. Astea de-adevărat se găseau numai la Liquor Store, unde îţi cerea permis de conducere american sau buletin de Ohio. Aici sunt câteva poze cu noi la restaurant şi cu petrecerile din parcarea hotelului.

Apoi, mai era un domn foarte de treabă, profesor de fotografie, care stătea la hotelul nostru în aşteptarea unui contract în California, care ne ducea deseori cu maşina lui la mall sau la restaurante să mâncăm, căci se plictisea singur. Ne-a dus pe fiecare dintre noi să ne luăm laptop, pentru că astea se găseau numai la mall-urile care erau în afara oraşului şi nu puteai ajunge decât cu maşina, sau foarte greu cu autobuzul. Ieşirile la mall erau ca o gură de aer proaspăt, pentru că, până să îl cunoaştem pe el, mulţi dintre noi nu cunoşteam decât bătătura din faţa “motelului” Howard Johnson, cu indienii de la recepţie, şi Travel Plaza aceea cu fast-food-uri la care lucram. Îmi imaginez cu groază faptul că pentru unii dintre studenţi, mai ales cei turci, cam asta a fost întreaga lor experienţă de Work şi mai puţin Travel. Eu am fost norocos, pentu că a 3-a zi de când venisem acolo, am fost invitat de colegul meu de cameră bulgar la plimbare cu acest domn şi am văzut că nu trăiesc în mijlocul pustietăţii. Iar cu o zi înainte am fost cu colegii în Cleveland, într-una din puţinele ieşiri în care au vrut mai mulţi să meargă. În scurt timp am aflat de la acest om binevoitor unde este intrarea în parcul naţional Cuyahoga, iar de atunci nu mi-a mai trebuit altceva, pentru că în fiecare dimineaţă mă duceam acolo 2-3 ore să mă plimb prin pădure sau să fac Tai Chi, după ce treceam pe la un super magazin Hynen’s de unde îmi luam numai bunătăţi ieftine, organice şi bune, batoane cu cereale, fructe şi alte chestii pentru acasă.

Un parc naţional extraordinar cu păduri, cerbi şi alte vietăţi

Dacă nu ar fi fost acest parc impresia mea despre zona în care am stat ar fi fost cu 50% mai proastă, pentru că nu ştiu ce aş fi făcut fără el. Ei bine, când reuşeam să ajung în parc totul se schimba şi intram parcă în altă lume. Parcul era exact ca şi cum ai fi la munte la noi, chiar mai natural, fără alei, fără bănci, fără coşuri de gunoi, pur şi simplu pădure şi râuri şi poteci naturale. Peste tot zburau păsări, umblau şoricei mici şi veveriţe, pe fiecare trunchi de copac erau 10 păienjeni mari şi de multe ori întâlneai cerbi prin pădure cu care riscai să dau nas în nas. Parcul era absolut imens, cred că ţi-ar fi luat 10 ore să îl străbaţi dacă nu mai mult. Însă eu aveam bucăţica mea, cu o potecă ce mergea pe marginea unui râu, apoi cobora pe la râu şi făcea un ocol, după care ieşea undeva unde erau cai şi se întorcea printr-o mlaştină şi nişte păduri cu dealuri. Pădurea era străbătută la un moment dat de o stradă de maşini, iar pe marginea ei alergau oamenii şi erau nişte construcţii de lemn unde puteai să faci tracţiuni şi tot felul de exerciţii. Mie îmi plăcea să alerg prin pădure, uneori fiind şi cu un ghiozdan greu în spate în care aveam cumpărăturile de la supermarket.

Restaurante şi mall-uri

Restaurantele din apropierea Cleveland-ului sunt una din cele mai plăcute amintiri, ele reprezentau pentru noi o ieşire din banal, o ocazie de a putea trăi şi noi ca nişte oameni normali din america, şi nu doar ca nişte roboţi la KFC sau la Burger King. Nu am fi ajuns la prea multe restaurante dacă nu ar fi fost prietenul nostru profesorul de fotografie, care să ne ducă cu maşina. Oamenii acolo se duceau să mănânce prin tot felul de localităţi vecine, rareori acolo unde locuiau. În Cleveland erau de obicei mai scumpe, sau mai proaste (cele din mall). Pentru ei, care aveau maşină, mersul într-o localitate vecină era cum este pentru noi mersul până în centrul oraşului, la o bere. Practic, Cleveland-ul este mai mult un oraş unde mergi să lucrezi, unde mergi în club noaptea sau să te plimbi dacă eşti turist. Localnicii nu prea pierd vremea prin oraş. Studenţii stau departe în campusul universitar, care este parte din oraş dar departe de centru, iar mulţi localnici care muncesc în oraş locuiesc în localităţi mai mici ca Brecksville sau Richfield, unde era motelul nostru. Noaptea, ţi-era şi frică să mergi prin oraş, plus că ni se spusese că au fost înpuşcături între mafioţi într-o noapte. În afară de Tower City (mall-ul central şi nod de metrouri), chiar şi mall-urile erau în afara oraşului.

Unul din restaurantele la care am mers de 3 ori a fost Winking Lizard, a cărui specialitate erau chicken wings cu tot felul de sosuri, aveau vreo 99 de varietăţi. Pe vremea aia mâncam carne, chiar dacă încercam să o evit cât puteam. Aripile respective chiar îmi plăceau şi plus că aş fi făcut orice ca să profit de un moment în afara job-ului şi a motelului ăla în pustietate. Dar existau şi restaurante mai bune, nu foarte scumpe dar cu mâncare foarte sănătoasă şi delicioasă. De exemplu, am descoperit la ei specialitatea de black beans (fasole neagră), un fel de care nu am văzut niciodată la noi. Avea un gust cu totul şi cu totul special. Îmi plăcea foarte mult servirea, chelnerii erau extrem de politicoşi, veneau şi se prezentau (Hi, my name is X and I will be your server this evening.”, iar apoi începeau să îţi răspundă la întrebări şi să-ţi spună ofertele speciale. De multe ori îţi aduceau un aperitiv gratuit. Dacă trebuia să pleci puteai să le ceri mâncarea la pachet şi ţi-o puneau frumos într-o caserolă specială. Am mai încercat şi o margherita super bună la un restaurant cu specific spaniol. Când mergeam prin oraş cu cineva la plimbare, aveam şi acolo un restaurant nu foarte scump, cu peşti şi fructe de mare şi acolo mâncam un somon special super bun cu o salată de frunze ciudate şi nuci. Era mişto când mergeam mai mulţi împreună, ca în aceste poze. O pun şi pe asta pentru că aici era cu noi şi Dannis, administratorul care ne ajuta să organizăm petrecerile (el este cel din stânga).

Crimă la Holliday Inn

De fiecare dată când treceam pe lângă Dannis îmi amintesc cum îmi spunea “What’s goin’ on, Dan?”. Am jucat şah cu el de câteva ori şi o singură dată am câştigat. Melodia lui preferată era Lollipop, pe care o ascultam mereu la petreceri şi dansam pe ea. Şi acum îmi aduc aminte de el când o ascult. Am stat la multe beri toţi împreună, am poze cu el îmbrăţişând toate fetele. Însă într-o dimineaţă, el nu mai era acolo, camera lui era pusă sub sechestru iar poliţia era peste tot în faţă la Holliday Inn. Am aflat abia atunci, dimineaţa, că recepţionera de la hotel, o femeie foarte drăguţă de vreo 60 de ani, fusese ucisă cu mai multe lovituri de cuţit şi principalul suspect nu era altul decât Dannis. Se pare că tot el chemase poliţia şi pretindea că este nevinovat, lucru de care eram sigur (şi nu numai eu). Am terminat în serile următoare sticla de Bacardi pe care el o cumpărase pentru mine şi am ascultat mult Tupac gândindu-mă la ce se întâmplă cu unii oameni. Cu părere de rău am aflat abia acum o săptămână, scriind acest articol pentru voi, că a fost găsit vinovat, pentru că am căutat intens mult timp de atunci pe internet şi nu am reuşit să aflu ce s-a întâmplat cu el. Omul despre care se vorbeşte în acest articol de pe Cleveland.com nu este omul pe care l-am cunocut noi. Aici se poate asculta chiar şi înregistrarea apelului la 911.

Pentru toţi cei care ajung sa comita sau să fie victimele acestor tragedii:

Niagara Falls – 800 de KM într-o noapte de vis, cu furtuni

Fără a ne lăsa descurajaţi de evenimentele recente, am făcut tot posibilul să profităm la maximum de Work and Travel şi să realizăm şi partea de “travel” pe cât posibil. Cu numărul limiat de zile de concediu pe care le puteam lua, nu aveam speranţa să mergem la Niagara altfel decât închiriind o maşină, aşa că, după lungi peripeţii cu făcut rost de carduri de pe care să închiriem, cu transferuri de bani şi alte manevre, am reuşit să închiriem un Ford Focus negru de la Enterprise Rent-a-Car dintr-o localitate vecină. Se făcuse ora 16 când am terminat cu formalităţile şi tocmai terminam de înfulecat nişte aripi la Winking Lizzard înainte să plecăm. O ploaie mare se pornise, iar eu şi cu o prietenă am dat o fugă cu maşina înapoi la Enterprise să le spunem că nu merge GPS-ul fără de care ne era frică să plecăm traversând 3 state. Pe drum cineva dintre noi a reuşit să o şi buşească niţel, dar nici măcar asta nu ne-a descurajat. În final, una din fetele care era cu noi, din Bulgaria, a cerut să o ducem înapoi la hotel pentru că nu mai vroia să meargă. După ce am dus-o, pe la ora 17 aşa, am plecat şi noi în călătoria aceasta legendară de vreo 260 de mile (400 de Km) către Niagara Falls, care se aflau în statul New York. Trebuia să traversăm tot statul Pensylvania ca să ajungem acolo, totul cu ajutorul unei hărţi imprimate de pe Google Maps şi fără GPS. No problem, pentru că altă dată nu mai pupam nici maşină şi nici concediu, aşa că am pornit-o la drum.

The Steets of Philladelphia

După ce mi s-a încheiat contractul cu HMS Host, am mai stat 3 zile în Ohio după care am plecat să vizitez şi să stau 2 zile în Philadelphia şi apoi încă 2 zile în oraşul de care m-am îndrăgostit, New York. În Philadelphia, oraşul în care s-a născut Will Smith (precum şi prinţul din Bel-Air), am ajuns după o noapte de mers cu autobuzul Grayhound, trecând prin tot felul de localităţi în care se vedeau de sus, de pe autostradă, numai Wendy’s, Burger King şi alte asemenea embleme ale civilizaţiei americane care, recunosc, te făceau să te simţi ca acasă, deşi eu nu consumam mai nimic de la ele. Am ajuns la ora 5:30 într-o autogară care părea la capătul pământului, deşi era totuşi în centrul oraşului Philadelphia şi ştiam exact şi unde sunt. După ce am aşteptat vreo 40 de minute înăuntru ca să se mai lumineze afară, pentru că mă temeam de diverşi oameni periculoşi nocturni, am pornit-o rapid cu valiza stricată după mine pe bulevard, în direcţia hostel-ului. Străzile oraşului nu erau chair atât de înspăimântătoare, mai erau oameni pe stradă şi am admirat monumentele pe drum, după care am ajuns, după o goană la pas accelerat de vreo 25 de minute, la Apple Hostels of Philadelphia, un hostel destul de cool a cărui intrare era într-un gang. Am vorbit cu domnişoara de la recepţie şi apoi m-am instalat frumos în Lounge cu valizoiul şi laptopul şi am început să navighez pe net, pentru că aveau Wireless ca în majoritatea hostel-urilor. Mai pe la 8 am luat-o la picior prin oraş, însă orice aş fi făcut, nu puteam să scutur o stare de depresie care se potrivea de minune cu aspectul oraşului, foarte frumos şi plin de oameni, de altfel. Era plin de cafenele frumoase şi tot felul de case interesante şi cotloane. De 2 ori am poposit într-o cafenea de-a lor unde aveau din fericire Wireless şi m-am pus să navighez pe net ca să îmi mai regăsesc reperele, m-am uitat la pozele din Cleveland şi am început să ascult

Am apelat chiar şi la ajutorul unei muffin mari de tot cu ciocolată, care nu a făcut decât să-mi înteţească starea de ciudăţenie şi tristeţe aşa, inexplicabilă. Singurul lucru care m-a scăpat a fost când seara, într-o ultimă încercare de a face ceva interesant, m-am dus cu un autobuz departe spre un muzeu de artă pe un deal. Acolo m-am simţit bine, am prin şi un tur ghidat, am văut multe sculpturi de Brâncuşi şi la final, am aflat că urmează un concert gratuit de Jazz în holul muzeului. În aşteptarea concertului, am vizitat docurile din împrejurime şi am alergat în sus pe scările acelea legendare pe care alerga Rocky Balboa şi apoi se oprea sus şi ţopăia ridicând mâinile şi uitându-se spre oraş (vezi video). Ce n-aş fi dat să găsesc acest videoclip atunci!… dar l-am găsit acum, pentru voi. Nu am poze de la Philadelphia, nu aveam niciun chef să stau să fac, dar în videoclipurile astea se vede exact atmosfera acestui oraş minunat, mult mai realistic decât aş fi putut-o reproduce eu cu vreo poză.

Concertul a fost superb, a ţinut până pe la 12 iar la final n-am mai nimerit autobuzul şi am început să merg de nebun pe străzi spre Primărie, care este clădirea aceea înaltă de la începutul videoclipului cu Bruce Springsteen, care se vedea cam de oriunde. De data aceasta, aveam o stare ciudată în sensul pozitiv, şi am alergat cu plăcere pe străzi cu ghiozdanul cu laptop în spate. Pe drum am intrat pe la un Subway şi mi-am luat şi eu o vestită Big Philly Cheesesteak, pe care am savurat-o pe o bancă în noapte. Apoi am ajuns cu bine la hostel. A doua zi eram obosit şi n-am mai făcut nimic, dar eram fericit că voi vedea pentru a 2-a oară New York-ul.

Ultimele nopţi în New York şi o băută cu 5 străini

Înapoi în New York pentru 2 nopţi, eram la hostelul Jazz on the Park, pe partea de vest a Central Park. În prima din aceste ultime două nopţi am ajuns târziu aşa că n-am mai plecat nicăieri, ci am stat în Lounge-ul uriaş şi întunecos de la hostel unde era muzică mişto şi internet wireless, după ce m-am chinuit îndelungat să îl fac să meargă. Aici eram când asculam melodia Disturbia de care am zis la începutul articolului. A doua zi dimineaţa, la micul dejun de 2 bani pe care l-am servit la hostel, am cunoscut 5 străini cu care m-am împrietenit şi am colindat apoi toată ziua (şi noaptea am fost să bem). Unul era polonez, mai era un australian, un neo-zeelandez, o englezoaică din Manchester cu un accent super mişto şi încă cineva. Am colindat prin Harlem, am mâncat salată la McDonnalds, am fost la un concert de Gospel în Central Park, ne-am despărţit, ne-am reîntâlnit, am mâncat mâncare chinezească şi apoi am plecat seara spre un bar unde trebuia să fie o întâlnire de coach-surferi, dar n-a mai fost. Am stat toată noaptea la poveşti despre tot felul de chestii, dintre care nu-mi mai amintesc decât când am vorbit despre droguri, nu mai ştiu cum venise vorba :) Ne-am întors pe la 4:00 dimineaţa şi modul în care ne-am despărţit a fost cam ciudat, pentru că la întoarcere eu m-am urcat în metrou crezând că ne urcăm toţi, dar ei au rămas pe peron şi uşile s-au închis. Nu i-am mai văzut niciodată de atunci. Dimineaţa am dat o tură prin Central Park să-mi iau la revedere şi apoi m-am cărat la aeroportul JFK.

Related posts:

1. Steppin’ out into the great unknown
2. Hoţie şi dezvoltare personală
3. Quantum Zen – un director de la CERN care este şi maestru Zen a vorbit la Bucureşti

În articolul acesta vreau să vorbesc despre cum să-ţi optimizezi toate detaliile vieţii tale, de la modul în care lucrezi pe calculator la modul în care ieşi pe uşă din casă, astfel încât să fii atât de eficient, încât să nu te mai împiedici de nimic în drumul tău către succes. Când te vei putea mişca mai fluent, vei avea mai multă claritate şi te vei putea orienta mai uşor.

Te-ai săturat să întârzii la întâniri sau la serviciu? Îţi ia o veşnicie să te pregăteşti de plecare? Scrii cu 2 degete la calculator sau te mişti îngrozitor de încet? Ţi-e greu să parchezi maşina? Citeşte mai departe şi vei afla câteva sfaturi foarte utile pentru a-ţi optimiza viaţa! Mie îmi place să îmi imaginez că mă mişc precum un agent special care face lucrurile cu o precizie de ceas, nu uită nimic şi nu se încurcă niciodată, pentru că de asta depinde viaţa lui.

Cum să ieşi pe uşă ca un agent special

Agentul e o metaforă, desigur, iar mie îmi place să mă consider un agent al schimbării sau un agent al binelui. Ce caracterizează un agent? Este precis, metodic, competent, hotărât şi nemilos. Eu îmi propun mereu să fiu la fel de precis în mişcările mele, la fel de metodic în a găsi modul optim de a face lucrurile, la fel de competent în a le face, la fel de hotărât şi la fel de nemilos când vine vorba de a elimina blocajele şi gunoiul care mă împotmoleşte (vezi articolul despre cum să faci curăţenie în viaţă).

S-ar putea să vrei să sari capitolul ăsta dacă crezi că stai bine cu plecatul pe uşă. Urmează alte chestii care sigur te privesc.

Cum ar ieşi un agent pe uşă? În primul rând, el trebuie să aibă deja pregătite toate lucrurile pe care tre să le ia, şi trebuie să ştie unde sunt. Imaginează-ţi un agent stând 20 de minute să-şi caute pistolul şi cotrobăind prin toată casa. Ridicol, nu-i aşa? Acum imaginează-ţi-l pe Jet Li în War (Un asasin nemilos) sau pe Matt Daemon în filmele cu Bourne, sau pe Daniel Craig în Casino Royale. Aşa trebuie să ieşi şi tu pe uşă, dacă vrei să fii un agent de succes în rolul principal din propria ta viaţă. Cum faci asta?

După ce ai făcut curăţenie ca în articolul menţionat anterior, pregăteşte-ţi într-un singur loc toate lucrurile pe care le iei la tine când pleci, în afară de cele pe care le mai foloseşti prin casă. De exemplu, eu am mereu pe frigiderul de lângă uşă portofelul, cheile de la maşină, iar în apropiere căştile de ascultat muzică, ghiozdanul şi pachete de şerveţele. Telefonul îl folosesc şi prin casă ca să mă uit la ceas, aşa că nu-l pun acolo. Cheile de la casă le ţin în uşă, pe interior. Ele sunt ultimul lucru pe care pun mâna, când ies din casă. Dacă trebuie (sau decid) să plec brusc, îmi ia totul cam 5 minute. Tre să fii foarte metodic atunci când te pregăteşti de plecare. Un alt factor important este să ştii exact unde sunt hainele cele mai bune şi ce se potriveşte cu ce, ca să nu stai să probezi 10 tricouri sau pantaloni înainte să pleci. De asemenea, e foarte important dacă pleci în grabă, să nu uiţi ceva important. Poţi să foloseşti diverse tehnici de memorare ca să verifici dacă trebuie să mai iei ceva la tine.

E adevărat că eu încă mai am de lucru la asta, dar sincer, au trecut săptămâni de când am orbecăit ultima oară prin casă căutând ceva înainte să plec.

Cum să parchezi maşine mai bine ca la şcoala de şoferi

Muţi vă amintiţi probabil că la şcoala de şoferi, instructorul v-a învăţat cum să parcaţi maşina la milimetru şi era foarte uşor, pentru că el v-a spus exact la ce repere să vă uitaţi şi când să întoarceţi de volan. Probabil că făceaţi manevra foarte uşor, eventual numai din ambreiaj, nici nu vă lăsa să apăsaţi pe acceleraţie). Maşina intra perfect în orice spaţiu în care ar fi putut să intre. Nu ştiu voi, dar eu unul, după ce am început să conduc maşina mea (iniţial un fiat 1300 lung şi mare de tot, şi vechi de 30 de ani), nu am mai ştiut să parchez deloc :) Mi-era imposibil să-mi iau reperele. Acum conduc o Corsa, şi la început (deşi e maşină de mărime medie şi are servo-direcţie), tot nu reuşeam să parchez dacă nu era locul cel puţin cu 1 metru mai mare decât maşina mea, şi chiar şi atunci, din mai multe încercări. Cum am re-învăţat? Păi am încercat să-mi găsesc din nou reperele şi apoi… ghiciţi ce s-a întâmplat? Le-am găsit! La mine e mai greu pentru că nu văd botul maşinii când stau la volan (e prea curbat). Aşa că, pentru a mă asigura că nu-l lovesc pe ăla din faţă, mergeam câţiva centimetri şi apoi mă dădeam jos din maşină şi mă uitam dacă mai am loc. După un timp, am reînvăţat să fac parcarea laterală dintr-o bucată şi acum îmi dau seama şi unde e botul, cu arpoximaţie.

Totul este să fii necruţător! Ai maşină? Atunci trebuie să poţi să o parchezi. Ai calculator? Atunci trebuie să ştii să scrii la el (cu mai mult de 1 deget) şi să ştii ce fac butoanele tastaturii (scurtături şi tot). De ce să ne chinuim? Pe termen lung, e muuult mai eficient să înveţi să faci lucrurile corect, indiferent cine eşti! Nu tre să fii pasionat de tehnică pentru a învăţa să-ţi parchezi maşina sau să foloseşti calculatorul.

Cum să lucrezi pe calculator ca un mic hacker

Ştii filmele alea cu câte un geniu care ştie să facă orice la calculator, poate să spargă orice parolă sau să găsească pe oricine prin calculator, în câteva secunde? Ei bine, pe lângă prietenii tăi care nu ştiu şmecheriile despre care voi vorbi, şi tu vei arăta ca un hacker expert!

1. Învaţă să tastezi cu toate degetele fără să te uiţi la tastatură
Cum? Simplu. Ţine mâinile nemişcate şi foloseşte doar degetele. Automat, vei apăsa fiecare buton cu degetul cel mai apropiat, logic, nu? În câteva zile vei scrie de 10 ori mai rapid. Apoi, încercă să scrii fără să te mai uiţi la taste. Dacă greşeşti, uită-te unde sunt tastele şi continuă să încerci. Încercând, vei reuşi!

Eu pot să scriu la calculator mai repede decât pot să scriu de mână (oricât de repede şi urât aş scrie de mână). Pot să scriu mai repede decât vorbeşte un om normal. Nu am făcut decât să încerc.

2. Învaţă scurtăturile de tastatură (keyboard shortcuts)
Poţi să faci aproape orice din taste. Câteva din scurtăturile esenţiale:
Alt+Shift – ca să treci de la un program la altul
Alt+F4 – ca să închizi unul sau mai multe programe pac-pac
Ctrl+C = Copy, Ctrl+X = Cut, Ctrl+V = paste
Am descris mai multe şmecherii ultra-eficiente în articolul 10 şmecherii care îţi fac lucrul la calculator mai uşor.

3. Crează şi mai multe scurtături super-eficiente cu Autohotkey
AutoHotKey este un program gratuit (Google – numele lui, şi descarcă-l pe gratis). El te ajută în 2 feluri:
1) să introduci fraze extrem de lungi aproape instantaneu
2) să lansezi instantaneu pagini web cu adrese complicate, chiar dacă ai browerul închis

Am scris exact cum se foloseşte aici.

4. Organizeazăţi folderele
Şterge tot ce nu-ţi mai trebuie cum am descris în articolul anterior şi apoi fă ordine în calculator, folosind scurtăturile de tastatură de la punctul 2. Apoi organizează-ţi folderele astfel încât să-ţi fie clar ce este în fiecare. E bine să ai şi partiţiile făcute ca lumea, dar pentru asta trebuie să goleşti tot calculatorul şi să re-structurezi hard-disk-ul. Se poate şi fără să ştergi tot, cu Partition Magic sau alte programe, dar tot trebuie să faci un backup (să-ţi salvezi undeva tot ce ai), aşa că dacă tot le copiezi undeva, poţi să ştergi totul ca să fie mai simplu. Citeşte pe TweakHound cum se face dacă vrei. Eu am aşa:
O partiţie C pentru Windows şi Program Files (nimic altceva), de 30 GB. Dar am hard-ul mare aşa că îmi permit.
O partiţie de 60 de GB şi o partiţie de 350 de GB din care numai 6 sunt ocupaţi. Nu ştiu dacă e ideal, dar e eficient.

Pe partiţia de 60 de GB am folderele: Music, Filme, Kit (unde am toate kit-urile de instalare pentru programele esenţiale), Downloads şi Resurse, unde ţin toate e-books-urile, podcast-urile şi alte resurse scrise sau audio.

În Kit e foarte important să faci ordine altfel te vei chinui să alegi ceea ce este esenţial. Eu am un folder numit “esentiale” unde am kit-urile următoare: Firefox, K-Lite Codec Pack (pt. filme), OpenOffice (program gratuit, în loc de Microsoft Office), CCleaner, Autohotkey, Action Outline, AutoCorect, Acrobat şi alte câteva programe care eu ştiu foarte bine ce fac şi îmi trebuie. Mai am un folder numti “Security” unde ţin Avira Free Antivirus (cu firewall), Spybot Search&Destroy şi Spyware Blaster, trei metode total diferite şi complementare de protecţie împotriva viruşilor şi spyware-urilor, toate gratuite de la producător.

5. Foloseşte un program de organizare a informaţiei ca Action Outline
Acesta nu este un program total gratuit, este oferit de probă numai pentru 30 de zile. El îţi oferă posibilitatea de a-ţi organiza ultra-eficient informaţie scrisă. E greu de explicat aşa că ataşez o poză. Click pe ea pentru a o mări.

Îl poţi aduce în prim-plan imediat, indiferent ce făceai, şi poţi să-ţi notezi repede câteva idei sau o replică dintr-un film sau o întâlnire stabilită pentru mai târziu.

Cum să comunici eficient online

Cel mai important mi se pare aici seriozitatea şi respectul faţă de timpul celuilalt, care ar trebui să fie la fel de mare ca respectul pe care îl doreşti pentru timpul tău. Dacă ai o conversaţie prin e-mail, e important să nu uiţi să trimiţi răspunsurile în timp util, altfel conversaţia se fragmentează şi se duce de râpă. Aici te ajută foarte mult să ai un inbox gol în permanenţă, aşa cum am scris în articolul despre curăţenie.

De asemenea, dacă vorbeşti pe messenger, e cu atât mai important să fii acolo şi să nu-l laşi pe celălalt să aştepte minute întregi pentru un răspuns. Poate că tu vorbeşti cu 20 de prieteni în paralel, dar poate că el nu vorbeşte decât cu tine şi disperă până când îi răspunzi. Mie îmi place să consider conversaţiile pe chat ca şi conversaţiile la telefon. Nu se poate să-l las pe celălalt să aştepte. Dar uneori încep să fac şi eu asta când celălalt văd că răspunde foarte rar. Sfat: dacă nu-ţi pasă de conversaţie suficient de mult încât să fii acolo, atunci poate că nu merită să ai acea conversaţie.

Cum să găteşti ca un… agent culinar? :)

Sau ca un robot de bucătărie… Pai e simplu: e bine să ai câteva feluri de mâncare rapide, simple şi sănătoase pe care poţi să le faci foarte repede. Vezi exact care este timpul de preparare, încât să fii precis ca un ceas. Un exemplu este orezul brun. În funcţie de tipul lui (şi de firmă), timpii de fierbere diferă, dar la al meu (cel de la Plafar) ştiu că trebuie să fiarbă 20 de minute cu capac la foc mic şi apoi să stea cu capac încă 10 minute. Aceasta este reţeta luată de pe blogul lui Steve Pavlina. Aşa l-am descoperit eu şi practic, aşa am aflat eu despre dezvoltare personală: am căutat cum se face orez brun :)

E important de asemenea să menţii o bucătărie curată şi să ştii unde este locul fiecărui lucru. Cine ştie? Abilităţile tale de bucătar ar putea fi utile atunci când vrei să inviţi pe cineva special pentru o cină romantică la tine acasă. Doar n-o să te apuci să cauţi pe internet repede cum se face nu-ştiu-ce, sau să cauţi chestiile prin casă.

Cum să călătoreşti eficient şi lejer (ca un spion)

Sau ca George Clooney în Up in the Air.

în curând.

Related posts:

1. Învaţă engleza şi vei descoperi că trăieşti într-o lume fantastică
2. Barefoot Doctor – înţelepciune taoistă jucăuşă pentru “urban warriors”
3. Aruncă balastul care te ţine în loc: Cum să faci curăţenie în viaţa ta

Una din activităţile mele preferate este să arunc. Ce anume arunc? Lucrurile vechi şi inutile, e-mailurile citite, fişierele inutile din calculator, obiceiurile nesănătoase şi dependenţele… Tot ce prind. Vreau ca viaţa mea să fie cât mai curată şi mai ordonată, astfel încât să fie loc întotdeauna pentru ceva nou. Vreau să fiu pregătit în orice moment să o zbughesc pe uşă sau să mă implic în ceva nou. Pentru asta am nevoie de spaţiu, am nevoie de loc liber.

Vrei şi tu să ai această flexibilitate?

Te-ai săturat să te împiedici prin casă de tâmpenii şi să nu-ţi găseşti cheile sau telefonul?
Te enervează faptul că nu găseşti nimic în calculator şi că merge îngrozitor de prost?
Te deranjează faptul că nu găseşti e-mailuri importante?
Te-ai făcut de râs pentru că aveai maşina plină de ambalaje şi prostii, aşa cum mi s-a întâmplat mie?

Imaginează-ţi cum ar fi să ai o casă (sau o cameră) curată lună. Ca pe o navă spaţială sau ca un birou super şmecher. Imaginează-ţi cum ar fi ca, atunci când vrei să ieşi pe uşă, să-ţi iei frumos cheile, telefonul, portofelul şi în 2 minute să ieşi pe uşă, fără nicio îndoială că ai uitat ceva, fără să te împiedici şi să te grăbeşti prin casă căutându-ţi obiectele. Ţi-ar plăcea ca laptop-ul sau calculatorul tău (aşa cum e el – vechi, nou, nu contează), să meargă brici şi să nu se blocheze? Toate lucrurile astea şi mai mult sunt posibile. Uite cum am făcut eu:

Cum să arunci lucrurile inutile din casă

Poţi să începi cu lucrurile inutile care stau la suprafaţă şi pe care trebuia de mult să le fi aruncat. Apoi, înainte de a face ordine, mi se pare logic să începi prin a arunca toate lucrurile care nu vor mai avea ce căuta în casa ta după ce vei termina de făcut ordine. N-are rost să te împiedici de aceste lucruri încercând să faci ordine în jurul lor. Un pas intermediar ar fi, eventual, să separi categoric lucrurile pe care le foloseşti zilnic de lucrurile pe care eşti sigur că nu le mai vrei dar nu te înduri să le arunci. Mulţi oameni nu se îndură să arunce lucruri pentru că au fost învăţaţi că “lucrurile alea au costat bani, şi nu contează că îţi fac rău sau te încurcă, trebuie să le ţii acolo”. Dacă ai asemenea lucruri, ţine-le separate într-un sertar sau într-un sac, şi dacă după un an tot nu ai avut nevoie de ele, aruncă-le! Consultanţii de Feng Shui sau practicanţii de medicină energetică ştiu că lucrurile vechi şi îngrămădite blochează fluxul energiei din casă. Vrei să fii sănătos sau vrei să acumulezi obiecte?

Cum să arunci toate e-mailurile inutile din Inbox

Un inbox gol este o condiţie elementară a productivităţii. Dacă vrei să fii eficient, relaxat şi să ai claritate în prinvinţa mailurilor pe care le ai de trimis, să ştii ce s-a discutat şi să fii elegant şi rapid în comunicare, nu ar trebui să lăşi niciodată mailuri în inbox după ce ai ieşit de pe mail. Fă-ţi foldere speciale pentru mailurile pe care trebuie să le păstrezi. Nu ştii cum? Învaţă. Uită-te în bara de meniu de la Yahoo sau de la provider-ul tău şi prinde-te cum se creează un folder nou. Fă unul pentru mesajele importante de păstrat, unul pentru mesajele la care ai de răspuns mâine, unul pentru mesaje de la colegii de serviciu, etc. La cele care vrei să fie primele, poţi să pui un plus în faţa numelui, de exemplu “+importante”. Asta le va face să apară în capul listei, indiferent de ordinea alfabetică.

Cum să arunci dependenţele

În primul rând trebuie să vrei şi să ai o motivaţie, altfel nimeni nu o să te poată ajuta să o faci. Dar dacă vrei şi îţi dai seama câtă libertate ai atunci când eşti liber de orice dependenţă (în afară de aer, apă şi mâncare), o să găseşti soluţii extrem de eficiente.

Una din posibilităţi e să lucrezi cu un coach, care te va ajuta să identifici strategia cea mai bună pentru tine. Dacă coach-ul ştie şi NLP, te poate chiar ajuta să accesezi şi să ancorezi permanent starea dorită atunci când eşti tentat de viciul tău. Altă metodă este să vezi ce anume îţi aduce acel viciu şi să îţi oferi acel lucru în alt mod. Tot asta ar face cu tine şi un coach. Diferenţa este că, atunci când eşti singur, uneori trebuie să încerci ceva nou care poate înlocui o dependenţă. Nu te poţi aştepta să ştii dinainte dacă o metodă va merge. Sunt mari şanse să nu-ţi poţi da seama până când nu încerci, precum în exemplele care urmează:

De exemplu, tot ceea ce îmi aduceau mie ciocolata, dulciurile, cafeaua, alcoolul, carnea, lactatele – mi le aduc acum fructele şi legumele crude. Nu am renunţat la nimic, ci pur şi simplu am înlocuit toate acele lucruri nesănătoase cu ceva mai sănătos care îmi aduce mult mai multă satisfacţie. Nu mă crezi? Încearcă. Nu ştiu dacă şi ţie ţi s-ar potrivi această dietă, dar ştiu că nici eu nu credeam că e posibil până când nu am încercat. Alt exemplu este tendinţa de a sta seara târziu. Mulţi oameni sunt tentaţi să se uite la filme şi să facă tot felul de chestii până târziu. Şi eu am tendinţa asta, dar în unele zile reuşesc să mă culc devreme cu ajutorul meditaţiei. Atunci când meditez, chiar şi 2 minute, îmi trece orice chef de a sta până târziu pierzând vremea, şi dorinţa naturală de a te culca la ora 11 – 12 vine de la sine.

Alte soluţii de a te lăsa de dependenţe includ EFT (Emotional Freedom Technique), o metodă foarte eficientă pe care o poţi învăţa rapid chiar dintr-un videoclip şi să o faci singur apoi. Altă soluţie ar fi să vii la cursurile de NLP şi să înveţi să-ţi deprogramezi programele mentale ineficiente.

Cum să arunci “gunoiul” din calculator

Dacă-l arunci, vei vedea că te descurci mult mai uşor în el şi vei fi mult mai pregătit să faci o curăţenie mai radicală, adică să formatezi, să ştergi complet partiţia de sistem şi să reinstalezi windows-ul.

În primul rând, începe prin a face ordine în fişiere şi a şterge toate prostiile. Goleşte complet desktop-ul – să nu mai rămână decât maximum una sau două chestii acolo. Ceea ce eşti absolut sigur că vrei să ştergi, şterge permanent apăsând tastele Shift+Del. Acele fişiere nu se vor mai duce în Recycle Bin. Apoi, dacă nu ai de gând să reinstalezi Windows-ul prea curând, dezinstalează toate programele pe care nu le foloseşti. Du-te la Control Panel şi caută ceva de genul Add/Remove Programs.

Scapă de barele adiţionale de la browser-ul tău. Acestea sunt de multe ori instalate fără consimţământul utilizatorului sau sunt oferite în mod ascuns. Yahoo Toolbar e unul din aceste lucruri enervante. Le găseşti de obicei tot la Control Panel.

Apoi, poţi să configurezi browser-ul tău să nu mai reţină istoria site-urilor vizitate (History). Caută opţiunea pe la Options undeva într-unul din meniurile de sus ale browser-ului. Sau să reţină numai pentru un număr limitat de zile.

Iar unealta ultimă – CCleaner – un program gratuit foarte bun recomandat şi de TweakHound care te ajută să arunci toate fişierele temporare inutile şi mult mai mult decât atât. Cu el poţi să faci curăţenie şi în registry. De unde îl iei? Scrie “ccleaner” pe Google. Astfel vei învăţa să nu îţi mai pui niciodată o astfel de întrebare înainte să cauţi pe Google. Când dai search după numele unui program gratuit, de obicei primul rezultat care îţi apare este site-ul producătorului (compania care îl oferă gratuit tuturor). La fel sunt şi OpenOffice, Avira Free Antivirus şi alte programe minunate.

Încearcă să nu ai niciodată nimic pe partiţia de Windows în afară de Windows şi Program Files. Nu salva niciodată nimic acolo. Când vei vrea să formatezi sau găseşti un binevoitor aşa ca mine care să îţi re-instaleze Windows-ul, va trebui ştearsă complet acea partiţie. Atenţie, acele 2-3 chestii pe care le mai ai tu pe Desktop sunt localizate tot pe C. Trebuie să le muţi înainte dacă vrei să le salvezi.

Acum că am expus câteva din tehnicile mele de a face curăţenie în viaţa ta, aruncând ceea ce este inutil. În articolul următor voi vorbi despre cum să-ţi optimizezi viaţa ca să faci totul mai eficient.

Related posts:

1. Cum să faci ordine în mod inteligent
2. Încrederea în tine e o stare voluntară!
3. Cum să-ţi optimizezi viaţa şi să trăieşti ca un războinic urban

După cum ştiu prietenii mei, îmi place foarte mult să promovez profesorii şi autorii pe care îi apreciez. Sau cel puţin am tendinţa să fac asta tot timpul. Ei bine, am decis să fac o probă, un test de 30 de zile în care să mă abţin de la a mai lăuda diverşi profesori, experţi, autori, terapeuţi, cântăreţi, magicieni şi învăţători spirituali şi să mă rezum la a vorbi din propria mea experienţă, aşa limitată cum este.

De ce am nevoie să promovez alţi oameni ?

Pentru că, ştiind engleza perfect şi ştiind să navighez pe internet super-mega rapid, am ajuns să iau contact cu o grămadă de oameni absolut extraordinari (şi asta sper să fie ultima oară când spun asta în 30 de zile), oameni care m-au inspirat şi fără de care nu aş fi nici jumătate din omul care sunt azi. Cred că ne formăm ca personalitate prin oamenii şi experienţele cu care luăm contact. Până când am intrat în proiectul Whichway (şi acum în LumeBună), nu cunoşteam aproape pe nimeni care măcar să fi auzit de dezvoltare personală, ca să nu mai zic de autorii pe care îi citeam eu. În plus, pasiunea mea era Tai Chi-ul, şi cunoşteam o singură persoană care ştia ce înseamnă cuvintele Tai Chi, în afară de profesorul meu şi de elevii lui. Toţi ceilalţi credeau că Tai Chi sună a mâncare chinezească sau ceva cu “meditaţia” pe-acolo. Pentru toţi cunoscuţii mei de atunci, acum 4 luni, să zicem, orice formă tradiţională de cultivare a sănătăţii era sinonimă cu Yoga şi însemna ceva ciudat, care nu este pentru noi, europenii. Cel puţin asta este percepţia mea faţă de atitudinea lor.

Ei bine, acum am cunoscut mult mai multe persoane deschise către aşa ceva, însă îmi doream foarte mult să am cu cine să discut despre ceea ce citeam eu, sau să mai am măcar un prieten care să meagă cu mine la cursurile de Tai Chi, sau la NLP, sau la Reiki, să am cu cine schimba câteva impresii. Efortul nu a meritat, întrucât fiecare are alte interese şi preocupări şi n-am reuşit să găsesc pe nimeni care să vrea să facă împreună cu mine măcar unul din lucrurile pe care le iubesc (şi să-i placă şi lui acelaşi lucru).

De ce am decis să încetez pentru o perioadă ?

În primul rând pentru că este un consum de energie foarte mare şi m-am săturat şi am obosit să fac asta şi consider că nu am avut niciun rezultat până acum. Îmi doresc ca oamenii să fie sănătoşi şi să beneficieze gratuit de serviciile unor experţi care altfel încasează sute de euro, îmi doresc să atrag atenţia asupra unor oferte foarte avantajoase, dar nu mai vreau să intervin. Cine vrea să mă întrebe poate să o facă, dar n-am să mai încep eu să povestesc chestii aşa, aiurea.

Unii oameni caută mult până când găsesc ceea ce caută. Eu nu caut – eu găsesc. Am găsit deja persoana care reprezintă pentru mine sfârşitul drumului, trebuie numai să călătoresc până la ea. Am găsit doi profesori extraordinari de Chi Kung şi Taijiquan. Am găsit singurul blog de dezvoltare personală de un asemenea nivel de calitate, şi m-a motivat să îmi încep propriul blog. Am găsit cele mai faine cursuri de NLP, un maestru Reiki care nu ia mult ci oferă mult şi în plus, am găsit HayHouseRadio şi mii de emisiuni cu autori Hay House din toate domeniile sănătăţii şi dezvoltării personale. Am beneficiat pe gratis de programe de dezvoltare personală în valoare de câteva sute de dolari. Dar n-am reuşit să fac pe nimeni să fie interesat de aceste daruri. Observ că nu este suficient să găseşti lucruri, ca să le poţi transmite altora. Se spune că adevăratele răspunsuri pot fi doar primite, nu pot fi oferite.

Vreau să văd cât de mult se va schimba viaţa mea în urma acestei schimbări. Cine ştie, poate că dacă încetez să mai vorbesc eu, o să înceapă oamenii să mă întrebe, mai ştii ?

Cum am să fac asta ?

Am să fac tot posibilul să ţin minte că mi-am propus acest lucru. Dacă uit cumva şi încep să vă povestesc de cine ştie ce mare expert, puteţi să îmi spuneţi “da poate că nu mă interesează!!?”. N-am să mă supăr. Dacă vreţi însă să aflaţi neapărat ceva de la mine, puteţi să mă întrebaţi, dar am să vă ofer strict informaţiile necesare: unde, cât şi când. N-am să vă laud oamenii respectivi sau materialele respective, n-am să vă spun ce efect au avut asupra mea (decât dacă mă întrebaţi) şi sub nicio formă nu am să vă sun să vă întreb dacă “mai veniţi” la curs sau “de ce n-aţi mai venit”, sau dacă aţi citit cartea pe care v-am trimis-o sau dacă aţi ascultat nu ştiu ce emisiune.

Ce am să fac în schimb ?

O să vorbesc numai din propria experienţă. O să răspund la întrebări venite de pe blog despre orice temă de dezvoltare personală sau sănătate la care mă pricep. O să îmi exersez talentele, o să practic mai mult Tai Chi şi o să meditez mai mult. O să alerg puţin. O să merg la grupuri de Public Speaking. O să exersez procese de NLP şi o să studiez cum lucrează cei mai buni coachi. Dacă cineva vrea, îl pot ajuta să capete mai multă încredere în el într-o situaţie grea sau îl pot ajuta să-şi rezolve diverse situaţii conflictuale sau să înceapă nişte obiceiuri sănătoase şi să renunţe la dependenţe.

Şi nu în ultimul rând, am să savurez eu însumi toate aceste materiale şi minunăţii despre care nu am să mai vorbesc.

Related posts:

1. Concluziile după o lună în care n-am lăudat alţi oameni
2. Meditaţia: primele 5 zile
3. Tu de la ce fel de oameni înveţi mai bine?