Ieri a fost ultima zi din proba mea de 30 de zile în care n-am vorbit neîntrebat despre alţi profesori, maeştrii şi experţi, ci m-am limitat la experienţa mea în discuţiile mele cu prietenii, cu excepţia cazurilor când am fost întrebat detalii sau mi s-au cerut recomandări. Am folosit tot ce am învăţat, m-am inspirat din nenumărate surse, dar nu am mai încercat să aduc în discuţie autoritatea altora pentru a susţine argumentele mele, nu am mai încercat să stârnesc interesul nimănui pentru un anumit autor, o anumită şcoală de idei sau un anumit program.

Am văzut că mulţi oameni au comentat referitor la articolul meu de la începutul acestei probe, exprimându-şi susţinerea faţă de mine şi faţă de iniţiativele mele în care am promovat anumiţi oameni şi sfaturile lor de calitate. Dar interesant este că tocmai când am încetat să mai vorbesc despre ei, am primit mai multe comentarii decât la toate celelalte articole de pe întregul blog, articole în care chiar vorbeam despre nişte concepte interesante şi despre oamenii de la care le-am învăţat. Probabil că oamenilor li s-a părut interesant, dar asta nu i-a îndemnat să interacţioneze cu mine, autorul acelor articole, în mod direct.

Am început această probă pentru cu un singur scop, şi anume acela de a vedea care vor fi consecinţele unei luni întregi de abţinere de la lăudarea altora, asupra interacţiunilor mele cu ceilalţi. Rezultatele sunt clare: am primit mai multă atenţie, mai multe întrebări, mi-am structurat mai bine discursul şi exprimarea şi m-am concentrat mai mult asupra experienţei mele, punând în aplicare conceptele pe care le-am învăţat. De asemenea, am reuşit să promovez şi alţi oameni mai eficient decât înainte, atunci când am fost întrebat de către prieteni, când ei mi-au cerut din proprie iniţiativă recomandări. Au venit mai mulţi oameni la cursul de Tai Ji şi mulţi m-au întrebat despre ce este vorba, fără să fac nimic pentru a le atrage atenţia. De asemenea, oamenii m-au întrebat de diferite cărţi, despre experienţele mele cu meditaţia şi alte asemenea lucruri, a fost foarte interesant.

Ce am să fac de acum încolo? Am să încep să vorbesc liber despre orice persoane pe care vreau să le citez sau să le menţionez în discuţii, dar sper că am să o fac mult mai inteligent şi la momentul potrivit, şi am să vorbesc din experienţa mea mai mult decât înainte, experienţă care o să devină şi ea din ce în ce mai bogată.

Related posts:

1. Test: 30 de zile in care nu laud alţi oameni neîntrebat
2. Tu de la ce fel de oameni înveţi mai bine?
3. Experimentul de miliarde a manifestat peste 3600 de RON pentru 5 oameni

Pentru cei care nu aţi urmărit evoluţia Experimentului de miliarde, eu şi cu încă 4 oameni am reuşit să atragem în viaţa noastră peste 3600 RON folosind legea atracţiei vibraţionale. Cu alte cuvinte, timp de 1 minut pe zi, ne-am pus într-o stare de bună dispoziţie şi optimism şi ne-am concentrat asupra intenţiei:

“Într-o manieră uşoară şi relaxată, într-un mod sănătos şi pozitiv, la timpul potrivit, pentru binele suprem al tutoror, intenţionez ca 1 miliard de lei să vină în viaţa mea şi a celorlalţi care au această intenţie.”

Fără a munci pentru aceşti bani, fără a investi bani pentru a primi o dobândă, fără a cumpăra şi vinde produse, noi am reuşit să atragem nişte coincidenţe fericite şi nişte oameni generoşi care ne-au întins pe tavă aceşti bani, întrucât noi am fost aliniaţi vibraţional cu această stare de abundenţă financiară.

Oamenii au ales să spună doar anumite detalii, pe pagina Poveşti de succes. Veţi vedea că unii dintre noi au fost mai abundenţi decât alţii. În cazul meu a fost vorba în general de chestii mici care s-au acumulat, însă luna viitoare s-ar putea să am mai multe de raportat, pentru că se pare că am fost găsit de către un job de vis, dar încă nu am început să fac bani prin această oportunitate aşa că nu scriu încă despre el.

Aşa cum mă aşteptam, din cei peste 20 de oameni care se înscriseseră la început, numai 4 au mai rămas activi, şi cu mine 5. Ceilalţi nu au mai răspuns la mailul meu. Dacă vreţi să vă înscrieţi, să ştiţi că acesta este un experiment public. Înţeleg dacă nu vreţi să vă daţi numele adevărat, înţeleg dacă nu vreţi să publicaţi detalii personale despre modul în care au apărut banii în viaţa voastră, dar mă aştept ca toţi cei care se înscriu de acum înainte să ne spună măcar câteva din coincidenţele fericite care li s-au întâmplat, sau măcar genul de eveniment – cam care a fost ideea, cum au apărut acei bani în viaţa lor ca urmare a folosirii legii atracţiei? Şi dacă vă înscrieţi, după 1 august vreau să răspundeţi la mailul pe care vi-l voi trimite şi să îmi spuneţi suma totală care s-a manifestat pentru voi, ca să putem actualiza totalul. De asemenea, vă rog să completaţi formularul de înscriere în mod corespunzător. Faptul că am acceptat orice fel de înscriere, chiar şi atunci când am primit numai 2 rânduri de genul “îmi place legea atracţiei”, este motivul pentru care trei sferturi din participanţi pur şi simplu au dispărut.

Update 25 iulie 2010: experimentul a fost oprit, din cauza numarului mic de participanţi şi a interesului scăzut al acestora, dar vreau să vă anunţ că am re-declanşat The Million Dollar Experiment pe forumul lui Steve Pavlina. Găsiţi thread-ul aici, dar trebuie să vă înregistraţi ca să puteţi să participaţi la discuţie.

Related posts:

1. Tu de la ce fel de oameni înveţi mai bine?
2. Concluziile după o lună în care n-am lăudat alţi oameni
3. Test: 30 de zile in care nu laud alţi oameni neîntrebat

Primul lucru pe care mi-l aduc aminte legat de Work and Travel în SUA este melodia Disturbia pe care o ascultam în sala de mese a hostel-ului Jazz on the Park în Manhattan, New York, în pen-ultima noapte pe care aveam s-o petrec în America. Era o atmosferă de vis, cel puţin în capul meu. Toate melodiile despre America şi nebunii şi chestii care se întâmplă noaptea, toate filmele şi serialele filmate pe străzile din Manhattan, toate poveştile din Sex and the City, aventurile din Hitch şi toată magia pe care o proiectăm asupra New York-ului nu mai erau un vis, ci erau acolo, la doar câţiva metri distanţă, dincolo de uşa hostelului. Iar înăuntru erau oameni de pe toate colţurile globului. Îmi amintesc cu mare plăcere tot ce am făcut la New York, străzile întunecate din anumite zone, oamenii ciudaţi dintre care mulţi abia dacă vorbeau engleză, metrourile cu grafitti şi sinistre, dar care te duceau acolo unde vroiai să ajungi… contrastul dintre zonele mai sărace şi centrul sclipitor, atmosfera aia extraordinară de viaţă reală, atât de reală încât o tăiai cu cuţitul şi ideea de posibilitate care parcă pluteşte în aerul din New York.

Central Park

Unul din cele mai frumoase lucruri din New York mi se pare Central Park. Pe lângă contrastul între unul din cele mai mari aglomerate şi agitate oraşe şi liniştea parcului cu pajişti imense şi râuri, în Central Park poţi găsi nenumărate chestii diferite, de la piste de biciclete şi terenuri de baseball la concerte de Gospel în aer liber şi paşişti unde poţi să faci Tai Chi. Am intrat în parc in mai multe unghiuri diferite şi tot nu am reuşit să ajung unde îmi propusesem, adică în locul acela unde vedem în filme cum stau toţi oamenii întinşi pe pături sau la picnic, dar am găsit ale zone foarte interesante.

Voi mai reveni la New York în ultimele 2 zile înainte de întoarcere.

Cleveland şi vecinătăţile sale

Când am lucrat în Ohio am stat într-o mică localitate numită Richfield (localizare pe hartă), undeva la o oră distanţă de Cleveland (cu autobuzul). La interviul pentru job ni s-a spus că este la 20 de minute, pentru că atâta făceai cu maşina, pe autostradă. Când am ajuns prima oară şi am văzut că sunt în mijlocul lui nicăieri, am fost cam dezamăgit, însă cu timpul am început să ne dăm seama că există şi posibilităţi. De exemplu, dacă vă uitaţi pe hartă, în dreapta se întinde un imens parc naţional cum n-aţi mai văzut vreodată. Eu mergeam până în localitatea cea mai apropiată, Brecksville, cu un autobuz pe care-l luam o staţie. Pentru asta trebuia să aleg întâi vreo 10 minute prin câmp până la el şi să ajung la fix, pentru că trecea o dată la juma de oră, uneori chiar o oră. Noroc că era punctual.

Însă nu era aşa de rău, pentru că atunci când mergeam la muncă, veneau şi ne luau cu un microbuz chiar din parcarea hotelului. Lucram la un complex din ăla de fast-food-uri şi magazine pe marginea unei autostrăzi şi se numea Great Lakes Travel Plaza. Era o sală mare rotundă cu mese şi pe marginea cercului erau KFC, Burger King, Starbucks şi alte chestii, iar undeva mai departe era un gift shop Travel Mart, unde am lucrat eu o perioadă după ce i-am convins să mă mute de la KFC ca să relaţionez mai mult cu clienţii.

Partea frumoasă era că ne aflam totuşi în apropierea Cleveland-ului, un oraş destul de frumos unde poţi să faci foarte multe lucruri. Este situat pe malul lacului Erie (care este mare cât o… mare), puteai să te plimbi cu vaporaşe, să mergi la Browns Stadium, la Science Museum sau la Rock’n'Roll Hall of Fame, sau să te plimbi prin Tower City care era un mall imens cu hoteluri şi cinematografe şi restaurante, pe unde treceam aproape de fiecare dată când veneam în Cleveland. Oraşul are şi o Little Italy, adică un cartier italienesc cu mâncăruri specifice şi magazine, precum şi multe alte cartiere cu specific aparte.
Mulţi dintre cei cu care am stat nu au avut timp să exploreze Cleveland-ul foarte des, mai ales că unii şi-au luat un job suplimentar ca să câştige mai mulţi bani sau au lucrat ore suplimentare. De multe ori lumea era prea obosită ca să mai facă ceva şi toţi stăteau pe scaune în faţa motelului, spre disperarea mea, care vroiam neapărat să profit la maximum de fiecare zi în sensul de a vizita oraşul. De obicei, când lucram după masa, mă duceam în parc înainte de muncă, iar când lucram dimineaţa, după ce mă întorceam plecam imediat în oraş sau în parc şi apoi în oraş. Nu stăteam deloc. Totuşi nu făceam mare lucru, pur şi simplu îmi plăcea să fiu în centru sau să mă plimb prin mall, era aşa o atmosferă plăcută, cum nu ştiu dacă o să simt vreodată în Bucureşti. Ori mi se părea mie pentru că ştiam că sunt în America, ori chiar era o energie specială în aer. Şi mi se pare puţin probabil ca sentimentul de WOW, am ajuns în America, să ţină timp de 3 luni. Aveam şi un loc preferat, şi anume o grădină chiar pe malul lacului Erie unde veneau pescăruşi şi puteai să stai pe bancă să te uiţi la iahturi şi şalupe care se plimbau. Uneori mă duceam acolo să meditez sau stăteam şi mă uitam în largul lacului. Am fost o dată şi la film, iar în rest, mai profitam când mai vroia cineva să meargă cu mine, şi mergeam şi exploram. O dată am fost la film (la Hancock), care a fost primul film pe care îl vedeam în 1 lună jumate, pentru că nu aveam la început nici laptop şi nici la televizor nu ne uitam. M-am întâlnit şi cu fata pe care am cunoscut-o în avion, iar de vreo 2 ori am fost cu o prietenă la Cleveland State University să asistăm la cursuri de psihologie. Mai mergeam uneori să mâncăm la un restaurant numit The Little Mermaid unde eu îmi luam întotdeauna un somon preparat într-un mod special, cu condimente, şi o salată foarte bună cu nuci şi nişte frunze ciudate.

Mai jos sunt poze cu nişte muzicieni care cântau la restaurantele de pe o stradă centrală, apoi Little Italy unde am fost într-o zi cu o colegă şi apoi stadionul Browns, unde am fost cu o prietenă bună după ce am găsit bilete cu 10 dolari la un tip de stradă şi nici măcar nu eram siguri că sunt valabile. Am avut mari peripeţii la intrarea pe stadion pentru că nu ne lăsau cu ghiozdanele şi nu aveam ce să facem cu ele, dar am reuşit să ne strecurăm şi să pătrundem cu ele.

Din fericire, am avut parte şi de ajutorul unor oameni binevoitori în timpul şederii noastre acolo. Unul era Dannis, administratorul de la ambele hoteluri (Howard Johnson şi Holliday Inn), care ne ajuta cu ce mai aveam nevoie şi ne-a organizat toate petrecerile de la început, a adus muzica şi găratarul şi a cumpărat ce trebuia pentru noi pentru că noi n-aveam voie să compărăm băuturitari, de exemplu, care nici nu se găseau la magazinele normale. Tot ce găseai era diluted vodka, diluted gin etc. Astea de-adevărat se găseau numai la Liquor Store, unde îţi cerea permis de conducere american sau buletin de Ohio. Aici sunt câteva poze cu noi la restaurant şi cu petrecerile din parcarea hotelului.

Apoi, mai era un domn foarte de treabă, profesor de fotografie, care stătea la hotelul nostru în aşteptarea unui contract în California, care ne ducea deseori cu maşina lui la mall sau la restaurante să mâncăm, căci se plictisea singur. Ne-a dus pe fiecare dintre noi să ne luăm laptop, pentru că astea se găseau numai la mall-urile care erau în afara oraşului şi nu puteai ajunge decât cu maşina, sau foarte greu cu autobuzul. Ieşirile la mall erau ca o gură de aer proaspăt, pentru că, până să îl cunoaştem pe el, mulţi dintre noi nu cunoşteam decât bătătura din faţa “motelului” Howard Johnson, cu indienii de la recepţie, şi Travel Plaza aceea cu fast-food-uri la care lucram. Îmi imaginez cu groază faptul că pentru unii dintre studenţi, mai ales cei turci, cam asta a fost întreaga lor experienţă de Work şi mai puţin Travel. Eu am fost norocos, pentu că a 3-a zi de când venisem acolo, am fost invitat de colegul meu de cameră bulgar la plimbare cu acest domn şi am văzut că nu trăiesc în mijlocul pustietăţii. Iar cu o zi înainte am fost cu colegii în Cleveland, într-una din puţinele ieşiri în care au vrut mai mulţi să meargă. În scurt timp am aflat de la acest om binevoitor unde este intrarea în parcul naţional Cuyahoga, iar de atunci nu mi-a mai trebuit altceva, pentru că în fiecare dimineaţă mă duceam acolo 2-3 ore să mă plimb prin pădure sau să fac Tai Chi, după ce treceam pe la un super magazin Hynen’s de unde îmi luam numai bunătăţi ieftine, organice şi bune, batoane cu cereale, fructe şi alte chestii pentru acasă.

Un parc naţional extraordinar cu păduri, cerbi şi alte vietăţi

Dacă nu ar fi fost acest parc impresia mea despre zona în care am stat ar fi fost cu 50% mai proastă, pentru că nu ştiu ce aş fi făcut fără el. Ei bine, când reuşeam să ajung în parc totul se schimba şi intram parcă în altă lume. Parcul era exact ca şi cum ai fi la munte la noi, chiar mai natural, fără alei, fără bănci, fără coşuri de gunoi, pur şi simplu pădure şi râuri şi poteci naturale. Peste tot zburau păsări, umblau şoricei mici şi veveriţe, pe fiecare trunchi de copac erau 10 păienjeni mari şi de multe ori întâlneai cerbi prin pădure cu care riscai să dau nas în nas. Parcul era absolut imens, cred că ţi-ar fi luat 10 ore să îl străbaţi dacă nu mai mult. Însă eu aveam bucăţica mea, cu o potecă ce mergea pe marginea unui râu, apoi cobora pe la râu şi făcea un ocol, după care ieşea undeva unde erau cai şi se întorcea printr-o mlaştină şi nişte păduri cu dealuri. Pădurea era străbătută la un moment dat de o stradă de maşini, iar pe marginea ei alergau oamenii şi erau nişte construcţii de lemn unde puteai să faci tracţiuni şi tot felul de exerciţii. Mie îmi plăcea să alerg prin pădure, uneori fiind şi cu un ghiozdan greu în spate în care aveam cumpărăturile de la supermarket.

Restaurante şi mall-uri

Restaurantele din apropierea Cleveland-ului sunt una din cele mai plăcute amintiri, ele reprezentau pentru noi o ieşire din banal, o ocazie de a putea trăi şi noi ca nişte oameni normali din america, şi nu doar ca nişte roboţi la KFC sau la Burger King. Nu am fi ajuns la prea multe restaurante dacă nu ar fi fost prietenul nostru profesorul de fotografie, care să ne ducă cu maşina. Oamenii acolo se duceau să mănânce prin tot felul de localităţi vecine, rareori acolo unde locuiau. În Cleveland erau de obicei mai scumpe, sau mai proaste (cele din mall). Pentru ei, care aveau maşină, mersul într-o localitate vecină era cum este pentru noi mersul până în centrul oraşului, la o bere. Practic, Cleveland-ul este mai mult un oraş unde mergi să lucrezi, unde mergi în club noaptea sau să te plimbi dacă eşti turist. Localnicii nu prea pierd vremea prin oraş. Studenţii stau departe în campusul universitar, care este parte din oraş dar departe de centru, iar mulţi localnici care muncesc în oraş locuiesc în localităţi mai mici ca Brecksville sau Richfield, unde era motelul nostru. Noaptea, ţi-era şi frică să mergi prin oraş, plus că ni se spusese că au fost înpuşcături între mafioţi într-o noapte. În afară de Tower City (mall-ul central şi nod de metrouri), chiar şi mall-urile erau în afara oraşului.

Unul din restaurantele la care am mers de 3 ori a fost Winking Lizard, a cărui specialitate erau chicken wings cu tot felul de sosuri, aveau vreo 99 de varietăţi. Pe vremea aia mâncam carne, chiar dacă încercam să o evit cât puteam. Aripile respective chiar îmi plăceau şi plus că aş fi făcut orice ca să profit de un moment în afara job-ului şi a motelului ăla în pustietate. Dar existau şi restaurante mai bune, nu foarte scumpe dar cu mâncare foarte sănătoasă şi delicioasă. De exemplu, am descoperit la ei specialitatea de black beans (fasole neagră), un fel de care nu am văzut niciodată la noi. Avea un gust cu totul şi cu totul special. Îmi plăcea foarte mult servirea, chelnerii erau extrem de politicoşi, veneau şi se prezentau (Hi, my name is X and I will be your server this evening.”, iar apoi începeau să îţi răspundă la întrebări şi să-ţi spună ofertele speciale. De multe ori îţi aduceau un aperitiv gratuit. Dacă trebuia să pleci puteai să le ceri mâncarea la pachet şi ţi-o puneau frumos într-o caserolă specială. Am mai încercat şi o margherita super bună la un restaurant cu specific spaniol. Când mergeam prin oraş cu cineva la plimbare, aveam şi acolo un restaurant nu foarte scump, cu peşti şi fructe de mare şi acolo mâncam un somon special super bun cu o salată de frunze ciudate şi nuci. Era mişto când mergeam mai mulţi împreună, ca în aceste poze. O pun şi pe asta pentru că aici era cu noi şi Dannis, administratorul care ne ajuta să organizăm petrecerile (el este cel din stânga).

Crimă la Holliday Inn

De fiecare dată când treceam pe lângă Dannis îmi amintesc cum îmi spunea “What’s goin’ on, Dan?”. Am jucat şah cu el de câteva ori şi o singură dată am câştigat. Melodia lui preferată era Lollipop, pe care o ascultam mereu la petreceri şi dansam pe ea. Şi acum îmi aduc aminte de el când o ascult. Am stat la multe beri toţi împreună, am poze cu el îmbrăţişând toate fetele. Însă într-o dimineaţă, el nu mai era acolo, camera lui era pusă sub sechestru iar poliţia era peste tot în faţă la Holliday Inn. Am aflat abia atunci, dimineaţa, că recepţionera de la hotel, o femeie foarte drăguţă de vreo 60 de ani, fusese ucisă cu mai multe lovituri de cuţit şi principalul suspect nu era altul decât Dannis. Se pare că tot el chemase poliţia şi pretindea că este nevinovat, lucru de care eram sigur (şi nu numai eu). Am terminat în serile următoare sticla de Bacardi pe care el o cumpărase pentru mine şi am ascultat mult Tupac gândindu-mă la ce se întâmplă cu unii oameni. Cu părere de rău am aflat abia acum o săptămână, scriind acest articol pentru voi, că a fost găsit vinovat, pentru că am căutat intens mult timp de atunci pe internet şi nu am reuşit să aflu ce s-a întâmplat cu el. Omul despre care se vorbeşte în acest articol de pe Cleveland.com nu este omul pe care l-am cunocut noi. Aici se poate asculta chiar şi înregistrarea apelului la 911.

Pentru toţi cei care ajung sa comita sau să fie victimele acestor tragedii:

Niagara Falls – 800 de KM într-o noapte de vis, cu furtuni

Fără a ne lăsa descurajaţi de evenimentele recente, am făcut tot posibilul să profităm la maximum de Work and Travel şi să realizăm şi partea de “travel” pe cât posibil. Cu numărul limiat de zile de concediu pe care le puteam lua, nu aveam speranţa să mergem la Niagara altfel decât închiriind o maşină, aşa că, după lungi peripeţii cu făcut rost de carduri de pe care să închiriem, cu transferuri de bani şi alte manevre, am reuşit să închiriem un Ford Focus negru de la Enterprise Rent-a-Car dintr-o localitate vecină. Se făcuse ora 16 când am terminat cu formalităţile şi tocmai terminam de înfulecat nişte aripi la Winking Lizzard înainte să plecăm. O ploaie mare se pornise, iar eu şi cu o prietenă am dat o fugă cu maşina înapoi la Enterprise să le spunem că nu merge GPS-ul fără de care ne era frică să plecăm traversând 3 state. Pe drum cineva dintre noi a reuşit să o şi buşească niţel, dar nici măcar asta nu ne-a descurajat. În final, una din fetele care era cu noi, din Bulgaria, a cerut să o ducem înapoi la hotel pentru că nu mai vroia să meargă. După ce am dus-o, pe la ora 17 aşa, am plecat şi noi în călătoria aceasta legendară de vreo 260 de mile (400 de Km) către Niagara Falls, care se aflau în statul New York. Trebuia să traversăm tot statul Pensylvania ca să ajungem acolo, totul cu ajutorul unei hărţi imprimate de pe Google Maps şi fără GPS. No problem, pentru că altă dată nu mai pupam nici maşină şi nici concediu, aşa că am pornit-o la drum.

The Steets of Philladelphia

După ce mi s-a încheiat contractul cu HMS Host, am mai stat 3 zile în Ohio după care am plecat să vizitez şi să stau 2 zile în Philadelphia şi apoi încă 2 zile în oraşul de care m-am îndrăgostit, New York. În Philadelphia, oraşul în care s-a născut Will Smith (precum şi prinţul din Bel-Air), am ajuns după o noapte de mers cu autobuzul Grayhound, trecând prin tot felul de localităţi în care se vedeau de sus, de pe autostradă, numai Wendy’s, Burger King şi alte asemenea embleme ale civilizaţiei americane care, recunosc, te făceau să te simţi ca acasă, deşi eu nu consumam mai nimic de la ele. Am ajuns la ora 5:30 într-o autogară care părea la capătul pământului, deşi era totuşi în centrul oraşului Philadelphia şi ştiam exact şi unde sunt. După ce am aşteptat vreo 40 de minute înăuntru ca să se mai lumineze afară, pentru că mă temeam de diverşi oameni periculoşi nocturni, am pornit-o rapid cu valiza stricată după mine pe bulevard, în direcţia hostel-ului. Străzile oraşului nu erau chair atât de înspăimântătoare, mai erau oameni pe stradă şi am admirat monumentele pe drum, după care am ajuns, după o goană la pas accelerat de vreo 25 de minute, la Apple Hostels of Philadelphia, un hostel destul de cool a cărui intrare era într-un gang. Am vorbit cu domnişoara de la recepţie şi apoi m-am instalat frumos în Lounge cu valizoiul şi laptopul şi am început să navighez pe net, pentru că aveau Wireless ca în majoritatea hostel-urilor. Mai pe la 8 am luat-o la picior prin oraş, însă orice aş fi făcut, nu puteam să scutur o stare de depresie care se potrivea de minune cu aspectul oraşului, foarte frumos şi plin de oameni, de altfel. Era plin de cafenele frumoase şi tot felul de case interesante şi cotloane. De 2 ori am poposit într-o cafenea de-a lor unde aveau din fericire Wireless şi m-am pus să navighez pe net ca să îmi mai regăsesc reperele, m-am uitat la pozele din Cleveland şi am început să ascult

Am apelat chiar şi la ajutorul unei muffin mari de tot cu ciocolată, care nu a făcut decât să-mi înteţească starea de ciudăţenie şi tristeţe aşa, inexplicabilă. Singurul lucru care m-a scăpat a fost când seara, într-o ultimă încercare de a face ceva interesant, m-am dus cu un autobuz departe spre un muzeu de artă pe un deal. Acolo m-am simţit bine, am prin şi un tur ghidat, am văut multe sculpturi de Brâncuşi şi la final, am aflat că urmează un concert gratuit de Jazz în holul muzeului. În aşteptarea concertului, am vizitat docurile din împrejurime şi am alergat în sus pe scările acelea legendare pe care alerga Rocky Balboa şi apoi se oprea sus şi ţopăia ridicând mâinile şi uitându-se spre oraş (vezi video). Ce n-aş fi dat să găsesc acest videoclip atunci!… dar l-am găsit acum, pentru voi. Nu am poze de la Philadelphia, nu aveam niciun chef să stau să fac, dar în videoclipurile astea se vede exact atmosfera acestui oraş minunat, mult mai realistic decât aş fi putut-o reproduce eu cu vreo poză.

Concertul a fost superb, a ţinut până pe la 12 iar la final n-am mai nimerit autobuzul şi am început să merg de nebun pe străzi spre Primărie, care este clădirea aceea înaltă de la începutul videoclipului cu Bruce Springsteen, care se vedea cam de oriunde. De data aceasta, aveam o stare ciudată în sensul pozitiv, şi am alergat cu plăcere pe străzi cu ghiozdanul cu laptop în spate. Pe drum am intrat pe la un Subway şi mi-am luat şi eu o vestită Big Philly Cheesesteak, pe care am savurat-o pe o bancă în noapte. Apoi am ajuns cu bine la hostel. A doua zi eram obosit şi n-am mai făcut nimic, dar eram fericit că voi vedea pentru a 2-a oară New York-ul.

Ultimele nopţi în New York şi o băută cu 5 străini

Înapoi în New York pentru 2 nopţi, eram la hostelul Jazz on the Park, pe partea de vest a Central Park. În prima din aceste ultime două nopţi am ajuns târziu aşa că n-am mai plecat nicăieri, ci am stat în Lounge-ul uriaş şi întunecos de la hostel unde era muzică mişto şi internet wireless, după ce m-am chinuit îndelungat să îl fac să meargă. Aici eram când asculam melodia Disturbia de care am zis la începutul articolului. A doua zi dimineaţa, la micul dejun de 2 bani pe care l-am servit la hostel, am cunoscut 5 străini cu care m-am împrietenit şi am colindat apoi toată ziua (şi noaptea am fost să bem). Unul era polonez, mai era un australian, un neo-zeelandez, o englezoaică din Manchester cu un accent super mişto şi încă cineva. Am colindat prin Harlem, am mâncat salată la McDonnalds, am fost la un concert de Gospel în Central Park, ne-am despărţit, ne-am reîntâlnit, am mâncat mâncare chinezească şi apoi am plecat seara spre un bar unde trebuia să fie o întâlnire de coach-surferi, dar n-a mai fost. Am stat toată noaptea la poveşti despre tot felul de chestii, dintre care nu-mi mai amintesc decât când am vorbit despre droguri, nu mai ştiu cum venise vorba :) Ne-am întors pe la 4:00 dimineaţa şi modul în care ne-am despărţit a fost cam ciudat, pentru că la întoarcere eu m-am urcat în metrou crezând că ne urcăm toţi, dar ei au rămas pe peron şi uşile s-au închis. Nu i-am mai văzut niciodată de atunci. Dimineaţa am dat o tură prin Central Park să-mi iau la revedere şi apoi m-am cărat la aeroportul JFK.

Related posts:

1. Steppin’ out into the great unknown
2. Hoţie şi dezvoltare personală
3. Quantum Zen – un director de la CERN care este şi maestru Zen a vorbit la Bucureşti

După cum ştiu prietenii mei, îmi place foarte mult să promovez profesorii şi autorii pe care îi apreciez. Sau cel puţin am tendinţa să fac asta tot timpul. Ei bine, am decis să fac o probă, un test de 30 de zile în care să mă abţin de la a mai lăuda diverşi profesori, experţi, autori, terapeuţi, cântăreţi, magicieni şi învăţători spirituali şi să mă rezum la a vorbi din propria mea experienţă, aşa limitată cum este.

De ce am nevoie să promovez alţi oameni ?

Pentru că, ştiind engleza perfect şi ştiind să navighez pe internet super-mega rapid, am ajuns să iau contact cu o grămadă de oameni absolut extraordinari (şi asta sper să fie ultima oară când spun asta în 30 de zile), oameni care m-au inspirat şi fără de care nu aş fi nici jumătate din omul care sunt azi. Cred că ne formăm ca personalitate prin oamenii şi experienţele cu care luăm contact. Până când am intrat în proiectul Whichway (şi acum în LumeBună), nu cunoşteam aproape pe nimeni care măcar să fi auzit de dezvoltare personală, ca să nu mai zic de autorii pe care îi citeam eu. În plus, pasiunea mea era Tai Chi-ul, şi cunoşteam o singură persoană care ştia ce înseamnă cuvintele Tai Chi, în afară de profesorul meu şi de elevii lui. Toţi ceilalţi credeau că Tai Chi sună a mâncare chinezească sau ceva cu “meditaţia” pe-acolo. Pentru toţi cunoscuţii mei de atunci, acum 4 luni, să zicem, orice formă tradiţională de cultivare a sănătăţii era sinonimă cu Yoga şi însemna ceva ciudat, care nu este pentru noi, europenii. Cel puţin asta este percepţia mea faţă de atitudinea lor.

Ei bine, acum am cunoscut mult mai multe persoane deschise către aşa ceva, însă îmi doream foarte mult să am cu cine să discut despre ceea ce citeam eu, sau să mai am măcar un prieten care să meagă cu mine la cursurile de Tai Chi, sau la NLP, sau la Reiki, să am cu cine schimba câteva impresii. Efortul nu a meritat, întrucât fiecare are alte interese şi preocupări şi n-am reuşit să găsesc pe nimeni care să vrea să facă împreună cu mine măcar unul din lucrurile pe care le iubesc (şi să-i placă şi lui acelaşi lucru).

De ce am decis să încetez pentru o perioadă ?

În primul rând pentru că este un consum de energie foarte mare şi m-am săturat şi am obosit să fac asta şi consider că nu am avut niciun rezultat până acum. Îmi doresc ca oamenii să fie sănătoşi şi să beneficieze gratuit de serviciile unor experţi care altfel încasează sute de euro, îmi doresc să atrag atenţia asupra unor oferte foarte avantajoase, dar nu mai vreau să intervin. Cine vrea să mă întrebe poate să o facă, dar n-am să mai încep eu să povestesc chestii aşa, aiurea.

Unii oameni caută mult până când găsesc ceea ce caută. Eu nu caut – eu găsesc. Am găsit deja persoana care reprezintă pentru mine sfârşitul drumului, trebuie numai să călătoresc până la ea. Am găsit doi profesori extraordinari de Chi Kung şi Taijiquan. Am găsit singurul blog de dezvoltare personală de un asemenea nivel de calitate, şi m-a motivat să îmi încep propriul blog. Am găsit cele mai faine cursuri de NLP, un maestru Reiki care nu ia mult ci oferă mult şi în plus, am găsit HayHouseRadio şi mii de emisiuni cu autori Hay House din toate domeniile sănătăţii şi dezvoltării personale. Am beneficiat pe gratis de programe de dezvoltare personală în valoare de câteva sute de dolari. Dar n-am reuşit să fac pe nimeni să fie interesat de aceste daruri. Observ că nu este suficient să găseşti lucruri, ca să le poţi transmite altora. Se spune că adevăratele răspunsuri pot fi doar primite, nu pot fi oferite.

Vreau să văd cât de mult se va schimba viaţa mea în urma acestei schimbări. Cine ştie, poate că dacă încetez să mai vorbesc eu, o să înceapă oamenii să mă întrebe, mai ştii ?

Cum am să fac asta ?

Am să fac tot posibilul să ţin minte că mi-am propus acest lucru. Dacă uit cumva şi încep să vă povestesc de cine ştie ce mare expert, puteţi să îmi spuneţi “da poate că nu mă interesează!!?”. N-am să mă supăr. Dacă vreţi însă să aflaţi neapărat ceva de la mine, puteţi să mă întrebaţi, dar am să vă ofer strict informaţiile necesare: unde, cât şi când. N-am să vă laud oamenii respectivi sau materialele respective, n-am să vă spun ce efect au avut asupra mea (decât dacă mă întrebaţi) şi sub nicio formă nu am să vă sun să vă întreb dacă “mai veniţi” la curs sau “de ce n-aţi mai venit”, sau dacă aţi citit cartea pe care v-am trimis-o sau dacă aţi ascultat nu ştiu ce emisiune.

Ce am să fac în schimb ?

O să vorbesc numai din propria experienţă. O să răspund la întrebări venite de pe blog despre orice temă de dezvoltare personală sau sănătate la care mă pricep. O să îmi exersez talentele, o să practic mai mult Tai Chi şi o să meditez mai mult. O să alerg puţin. O să merg la grupuri de Public Speaking. O să exersez procese de NLP şi o să studiez cum lucrează cei mai buni coachi. Dacă cineva vrea, îl pot ajuta să capete mai multă încredere în el într-o situaţie grea sau îl pot ajuta să-şi rezolve diverse situaţii conflictuale sau să înceapă nişte obiceiuri sănătoase şi să renunţe la dependenţe.

Şi nu în ultimul rând, am să savurez eu însumi toate aceste materiale şi minunăţii despre care nu am să mai vorbesc.

Related posts:

1. Concluziile după o lună în care n-am lăudat alţi oameni
2. Meditaţia: primele 5 zile
3. Tu de la ce fel de oameni înveţi mai bine?

Hoţia, furtul nu sunt nişte lucruri asociate de obicei cu dezvoltarea personală, ci sunt de obicei în antiteză, în sensul că pe măsură ce înveţi din ce în ce mai multe abilităţi şi începi să ai control asupra propriei vieţi, încerci să ai o contribuţie pozitivă în lumea din jur, şi nu să iei de la alţii. Şi totuşi, eu pot spune că nu aş fi unde sunt azi şi nu aş fi pornit-o pe drumul dezvoltării personale dacă nu ar fi fost datorită unui mare fost hoţ, Steve Pavlina, care după ce era să fie condamnat la doi ani de închisoare pentru că furase sute de mii de dolari în electronice şi alte produse, a decis să-şi schimbe viaţa, iar apoi a scăpat de acuzaţii printr-un noroc chior: tribunalul a făcut o greşeală şi au judecat cazul lui ca şi cum ar fi fost prima ofensă, când era de fapt cam a treia, şi astfel a scăpat. Apoi a devenită cel mai popular blogger pe tema dezvoltării personale, autor Hay House şi organizator de workshopuri cu participanţi din toate colţurile lumii.

Cam în acelaşi fel a fost norocul unei fete pe care am ajutat-o recent să iasă din încurcătură, pentru că n-am putut sta deopate, ştiind ce înseamnă să fii încolţit ca de nişte copoi. Am făcut asta fără remuşcări, pentru că ştiu ce înseamnă să gândeşti ca şi cum ai fi nevoiaş, şi să simţi că nu poţi avea destul decât dacă iei de la alţii. Am experimentat şi eu senzaţia de câteva ori, iar în Cleveland, când eram plecat cu Work and Travel, am cunoscut mulţi oameni care săvârşeau astfel de fapte haiduceşti.

De ce fură oamenii?

În general, oameni fură pentru că au o mentalitate de om nevoiaş. Cred că este vorba fie de teama că nu vor avea suficient doar prin eforturile şi manevrele lor, sau că pur şi simplu ei nu sunt de acord cu distribuţia arbitrară a proprietăţii şi se simt îndreptăţiţi să facă o schimbare. Vestea bună este că nu trebuie să furi ca să ai mai mult. Poţi face o serie de lucruri pentru a-ţi mări dramatic venitul: unul din ele este să lucrezi cu un coach şi să găseşti soluţii pentru viaţa şi situaţia ta, altul este să colaborezi şi să oferi valoare altora, iar altul este să atragi pur şi simplu acea sumă, aşa cum facem noi în Experimentul de miliarde.

Cred că ce vreau să spun eu cu articolul ăsta este că oamenii care fură nu sunt în general altfel decât noi toţi. Eventual, ei au un pic mai multă iniţiativă şi curaj, dar tot atât de puţină încredere în abilităţile lor antreprenoriale ca majoritatea oamenilor. Sau altora pur şi simplu le place să se joace cu riscul şi să simtă adrenalina. De obicei ei se opresc atunci când primesc un semn, şi acela este de obicei când sunt prinşi şi, dacă au noroc, intervine un “agent” al binelui, trimis probabil de ghizii lor, să-i ajute şi să-i scoată din încurcătură, după care ei încep să fie nişte oameni foarte productivi şi să facă bine altora, aşa cum a făcut Steve de exemplu. Apropos, fata aceea mi-a dat banii înapoi în 3 zile, aşa cum mi-a promis, ceea ce dovedeşte că şi hoţii sunt cinstiţi. Cel puţin, aceasta este viziunea mea optimistă şi formată prin experienţa personală (de asemenea, pozitivă).