O experienţă ciudată care mi-a întrerupt experimentul cu meditaţia

În această pagină de jurnal vreau să vă povestesc o experienţă extrem de ciudată care mi s-a întâmplat, care mi-a zguduit echilibrul şi mi-a arătat nişte lucruri profunde şi mi-a deblocat probabil nişte chestii prin interior. În noaptea zilei a 11-a am venit acasă destul de obosit după o zi întreagă de cursuri şi discuţii cu oameni extraordinari. Pe la ora 21, de-abia mai puteam sta treaz, şi am luat decizia foarte proastă de a trage un pui de somn de 30 de minute. M-am simţit super bine, m-am relaxat şi apoi, când m-am trezit, eram într-o stare foarte dubioasă, pentru că era seară, şi totuşi eu abia mă trezisem, şi mă simţeam ca şi cum ar fi dimineaţa. Am meditat apoi 40 de minute, ca în serile trecute, şi apoi m-am uitat la How I Met Your Mother un pic. Pe la ora 12 am hotărât să mă culc de tot şi spre surpriza mea, nu puteam să adorm, lucru care mie nu mi se întâmplat decât de vreo 2 ori în toată viaţa, şi am dormit şi la cort, şi în America cu 2 turci, şi în tot felul de alte locuri şi întotdeauna am putut adormi foarte ok şi paşnic. Mi se părea mie că respir mai greu şi dintr-una într-alta, mintea mea a luat-o razna şi a început să se strezeze, simţind ca o mare ameninţare venind asupra mea din interior. Foarte rapid a început să-mi bată şi inima mai tare şi a trebuit să mă scol din pat şi să umblu prin casă ca să îmi treacă, pentru că aveam impresia că o să dispar! Apoi am mai stat puţin şi iar, dintr-o dată am simţit un fel de groază ca şi cum ar urma să mor. Era clar că nu era o cauză fizică pentru că imediat cum mă ridicam şi mă fâţâiam puţin prin casă dispărea, starea era numai în mintea mea. În ultima vreme am devenit foarte capabil să-mi controlez mintea. De exemplu, mi-am dat seama că şi atunci când este foarte cald, sunt 36 de grade afară şi sunt într-un tramvai încins şi puturos, starea de rău care apare este tot mentală, şi dacă mă concentrez (devin mai atent, practic), ea dispare. Dar în noaptea aceea nu mai mergea nimic, simţeam că mă scufund într-un abis, nu mai ştiam ce să fac. Până la urmă m-a salvat o discuţie cu un prieten coach, care mi-a spus că mă voi relaxa şi mă voi întinde în pat şi mi-a dat o melodie liniştitoare din aceea de reiki, pe care am ascultat-o până pe la ora 3:30 când am avut curajul să închid laptopul şi să adorm. Până atunci însă, oriunde mă întorceam, groaza aceea revenea, şi am avut la un moment dat senzaţia că va trebui să mă las dus în acel abis pentru că nu mai am ce să fac. Ce am înţeles apoi, dar abia a doua zi, a fost că acea frică avea un mesaj pentru mine şi probabil ea nu putea să dispară până când eu nu primeam mesajul.

Nu ştiu dacă acest episod a venit ca urmare a faptului că am meditat timp de 10 zile. Vă recomand oricum să evitaţi să trageţi pui de somn după ora 16 pentru că vă daţi peste cap ritmul biologic şi vă zăpăciţi. Crec că şi asta a contribuit, pentru mine. Oricum, probabil că mulţi oameni vor spune acum când au citit asta, că “ia uite ce se întâmplă dacă meditezi”, dar eu vă întreb, oare nu se întâmplă să treci prin experineţe înfricăşătoare şi dacă nu meditezi? Oare nu vom trece toţi printr-o anume experienţă, şi anume aceea a morţii, fie că suntem sau nu pregătiţi pentru asta? Şi vă mai spun şi ce spunea Caroline Myss în lucrarea ei, Energy Anatomy, şi anume că nu a cunoscut pe nimeni care pe calea spirituală să nu fi trecut prin nebunie înainte de a ajunge la o realizare mai profundă. Prin nebunuie înţelegându-se nişte experienţe pe care logica şi ştiinţa de masă nu le pot explica încă.

În seara aceea mi-am dat seama doar de un singur lucru: anume că ceea ce cred eu că sunt “eu”, adică acest corp fizic şi mintea mea, care rezidă în creierul meu fizic şi care este un şir de impulsuri electrice, toate acestea nu sunt SIGURE, nu mă pot baza pe ele, pentru că ele pot să dispară în orice moment. Atâta timp cât mă voi identifica cu acest organism biologic şi cu mintea mea, nu voi scăpa niciodată de frica de moarte şi nici măcar de frica prezentă în viaţă, adică frica de risc, de boală, de zbor… Trebuie în mod foarte important să ajung să aflu în mod conştient că Eu nu sunt acest corp şi nu sunt mintea mea, ci eu sunt ceea ce a existat dintotdeauna, înainte ca acest individ numit Dan să se nască şi eu sunt acel ceva care va exista în continuare când acest organism biologic va muri şi se va dizolva în pământ. Acela cred că este Sinele meu, precum şi Sinele tău, acela este Sinele punct.

Ceea ce am povestit până acum nu înseamnă că am avut o experienţă precum cea pe care o descrie Eckart Tolle la începutul cărţii Puterea Prezentului. Sau poate că aş fi putut să o am, dacă nu m-aş fi speriat şi dacă, în loc să încerc să scap de acea frică, aş fi intrat mai adânc în ea. Dar am preferat să o fac să dispară. A doua zi însă am început să înţeleg ce mi s-a întâmplat şi am început să ascult satsang-uri în care se vorbeşte despre asta. Am regăsit şi am înţeles abia acum despre ce vorbeşte Gangaji într-un interviu în care povestea că în tienreţe, avea o tulburare psihică şi simţea că începe să dispară, dar mult mai sever decât ceea ce mi se întâmpla mie, şi că a reuşit să se vindece abia atunci când, îm meditaţie, a reuşit să rămână nemişcată chiar în timp ce tercea prin această experienţă şi, în loc să se sperie, a integrat-o. Interviul, ca orice moment petrecut cu Gangaji, este o comoară pe care vă invit să o ascultaţi un pic mai jos. Apoi, am descoperit un satsang cu Mooji, un jamaican despre care nu am citit mare lucru, dar care mie îmi transmite o stare aproape la fel de autentică precum ceilalţi maeştrii iluminaţi şi ceea ce spune mi se pare deosebit de ajutător. El vorbea cu o femeie care avea ast şi îl ruga să o ajute, pentru că atunci când surveneau crizele, ea se panica şi se identifica din nou cu corpul fizic, temându-se că dacă nu va putea respira va muri. Mooji a povestit atunci o întâmplare la fel de îngrozitoare din viaţa lui şi cum, chiar şi în astfel de momente, când crezi că eşti la câteva secunde departe de moartea corpului fizic, poţi să rămâi nemişcat şi neafectat. El a citat apoi pe Ramana Maharshi, care spunea “I let the personality take its course. I remain AS I AM.” Prin personalitate se referea la corp şi minte, procesele mentale şi biologice, practic – toate aceste lucruri care noi NU suntem, noi fiind conştiinţa în interiorul căreia aceste lucruri au luat naştere şi în interiorul căreia viaţa şi moartea înseşi se petrec, conştiinţa rămânând “aşa cum este”. I remain as I am.

Spuneam că această întâmplare m-a lăsat un pic zguduit, dar şi un pic mai înţelept şi mi-a deschis anume porţi. De 3 zile am re-început să practic Chi Kung-ul şi Surâsul Interior şi acum pot spune fără echivoc că simt energia şi mă simt extraordinar de bine după ce practic o tehnică simplă câteva minute. Prietenii mei care mai fac Reiki sau altceva vor râde de minte, eu cel care îi băteam la cap că “nu simt! nu simt!”. Acum pur şi simplu am simţit nevoia să re-încep să practic Chi Kung. Am făcut câteva mişcări simple de aducere a energiei de sus prin tot corpul, şi apoi mi-am văzut de treabă. Apoi am făcut o tehnică de încărcare a centrilor energetici şi mi-am dat seama că mă simt super plin de energie, ca şi cum m-aş fi sculat după 8 ore de somn dormite de la 11 la 7. Fiecare gură de aer părea de 10 ori mai sănătoasă decât aerul curat de la munte. Apoi am practicat în tramvai, când aveam o stare mai naşpa, o tehnică numită Surâsul Interior, pe care am învăţat-o cu Costin Vasile, profesorul cu care am început să studiez Chi Kung. Este o tehnică din sistemul Universal Healing Tao. La fel, în timp ce îmi imaginam energia vindecând fiecare organ (inima, plămânii, ficatul, splina, rinichii…), mi-am dat seama că nu mă mai simt ca în tramvai pe 30 de grade, ci mă simt super bine. Am să mai scriu despre asta.

Ca să fie clar, Chi Kung-ul, sănătatea şi chiar starea de bine fizic nu are absolut nicio legătură cu ceea ce urmăresc eu în meditaţie, dar totuşi uite că meditaţia Zen, pură, fără tehnică, duce chiar şi către astfel de realizări. Cred că se întâmplă aşa pentru că meditaţia te reconectează cu Sursa, şi prin aceasta, te reîntregeşte. Mie mi se pare cea mai vindecătoare. Deşi nu sunt acest corp, mă reflect în el, aşa că de ce să nu se simtă şi el un pic mai bine?

Îmi place să văd atât de mulţi oameni practicând introspecţia în zilele noastre. Este foarte bine şi pentru această planetă, pe care numai aşa o putem vindeca. Dacă înţelegi cine eşti, atunci apare compasiunea. Adevărata compasiune înseamnă a fi una cu toţi ceilalţi (nu a crede acest lucru în mod intelectual), iar atunci când ştii cine eşti, nu mai eşti separat de nimeni, deci cum ai mai putea să urăşti sau să sapi pe cineva?

Iar mai departe, dacă aţi rezistat până aici, vă recomand 3 comori ordinare, 3 videoclipuri care vorbesc acelei părţi din voi care e singurul lucru real şi etern, Sinele.

Un interviu cu Gangaji.

Mooji despre astm şi cum să rămâi neafectat în momente de panică

Şi Dolano, despre oamenii care au nevoie să simtă gelozie, agitaţie ca să simtă că trăiesc.